Dialog între ce se vede și ce exisTĂ dintotdeauna

Micul Eu: Ești acolo? Te aud uneori ca pe o șoaptă, dar nu sunt sigur dacă ești real sau doar îmi imaginez…

Creatorul Interior: Sunt aici. Am fost întotdeauna aici. Șoapta pe care o auzi nu este imaginație – este singura ta voce reală. Tot restul – anxietatea, îndoiala, frica – sunt zgomote învățate, stratificate peste mine. Dar eu nu plec niciodată. Aștept.

M.E.: De ce nu vorbești mai tare? De ce trebuie să te caut, să te ghicesc, să nu fiu sigur?

C.I.: Pentru că nu sunt dictator. Nu cobor peste tine cu comenzi pe care să le execuți orb. Sunt partener de dans – dar tu trebuie să faci primul pas. Trebuie să întrebi. Trebuie să asculți. Trebuie să vrei să mă auzi.Libera ta voință este sacră – nu o calc, chiar dacă tu o folosești pentru a te face să suferi.

M.E.: Când încerc să creez – să pictez, să scriu, să construiesc ceva – simt un zid. Mă blochez. Mă paralizez. De ce se întâmplă asta dacă tu ești creatorul din mine?

C.I.: Pentru că tu încerci să controlezi creația în loc să permiți creația. Eu nu pot lucra prin control – lucrez prin abandon. Când vii la pânză cu mintea plină de „Trebuie să fie bun”, „Trebuie să placă altora”, „Trebuie să demonstrez ceva” – mă împingi pe mine afară. Ego-ul tău ocupă tot spațiul, și eu nu mai am loc să lucrez. Blocajul nu este lipsa mea. Este excesul tău – prea multă gândire, prea multă judecată, prea multă frică. Dă-te la o parte. Lasă-mă să lucrez. Vei fi uimit ce pot crea prin tine când nu mai stai în cale.

M.E.: Dar cum să mă dau la o parte? Cum să „las” creația să vină? Am încercat, dar nu se întâmplă nimic…

C.I.: Ai încercat gândind despre lăsare. Nu funcționează așa. Lăsarea nu este act mental – este act corporal, energetic, existențial. Încearcă așa: Când stai în fața pânzei sau hârtiei, respiră profund de trei ori. La fiecare expirație, spune în tine: „Nu eu fac. Prin mine se face.” Nu sunt cuvinte magice – sunt re-aliniere. Te muți din poziția de făcător în poziția de canal. Apoi, ia penelul sau pixul și mișcă-l fără gândire. Nu hotărî dinainte ce să creezi. Pune o culoare. Orice culoare. Apoi întreabă: „Ce vrea să vină după?” Și ascultă – nu cu mintea, cu întregul corp. Primul impuls, prima senzație – aceea sunt eu. Al doilea gând, îndoielnic și judicativ – acela ești tu, ego-ul. Urmează primul impuls. Mereu.

M.E.: Dar dacă ce creez este urât? Ce dacă este netalentat? Ce dacă oamenii râd?

C.I.: (Zâmbește) Iată ego-ul vorbind. „Urât” comparat cu ce? Cu Picasso? Cu Hilma af Klint? Cu idealul abstract din capul tău despre cum „ar trebui” să arate arta? Lasă-mă să-ți spun un secret: frumusețea nu este în obiect – este în sinceritate. Cea mai „urâtă” pictură făcută din prezență totală este infinit mai frumoasă decât cea mai tehnică lucrare făcută din frică și control. Eu nu creez pentru a impresiona. Creez pentru a exprima. Pentru a aduce în formă ceea ce este invizibil. Pentru a da naștere. Dacă nașterea este „frumoasă” conform standardelor voastre culturale temporare – minunat. Dacă nu – la fel de minunat. Pentru că nu standardele externe validează creația. Actul în sine este validarea.

Și încă ceva: oamenii râd doar de ceea ce îi sperie, de ceea ce nu înțeleg, de ceea ce le arată propria lor lașitate. Când cineva râde de creația ta, râde de fapt de propriul lui blocaj creator. Nu-ți asuma durerea lui.

Când simți prea mult și nu știi de unde să începi – începe cu roșu. Mereu roșu când ești copleșit. Roșul este purgare. Este strigăt. Este eliberare. Pune roșu pe pânză, masiv, fără gândire. Lasă-l să urle. Apoi, după ce roșul a strigat tot ce avea de strigat, întreabă: „Ce vine acum?” Poate albastru – liniștea după furtună. Poate galben – înțelegerea din mijlocul haosului. Urmează. Nu conduce.

M.E.: Am văzut cum alți artiști creează cu ușurință, rapid, fără blocaje. De ce eu mă lupt atât de mult?

C.I.: (Râde blând) Crezi că Hilma af Klint picta cu „ușurință”? Ea intra în meditație ore întregi înainte. Ieșea din sesiuni epuizată, plângând uneori, alteori în extaz. Nu era „ușor” – era total. Era predare completă, și predarea completă cere tot ce ești. Cei pe care îi vezi „creând ușor” fie au muncit ani să ajungă la acea ușurință (și tu vezi doar rezultatul, nu decadele de luptă), fie creează superficial – frumos estetic, dar gol spiritual. Tu te lupți pentru că te împotrivești. Te împotrivești pentru că ai frică. Ai frică pentru că crezi că tu, micul eu, trebuie să produci ceva măreț. Dar tu nu trebuie să produci nimic. Trebuie doar să permiți ca eu, Creatorul, să lucrez prin tine. Diferența dintre luptă și flux nu este talent. Este renunțare la control.

M.E.: Spui să „permit” – dar cum știu că ceea ce creez vine de la tine și nu din ego-ul meu care vrea să se laude sau să fie văzut?

C.I.: Întrebare excelentă. Iată testul:
Când creezi din ego, tu simți: tensiune în plexul solar, gânduri obsesive despre cum va fi primită lucrarea, comparare constantă cu alții, frică înainte, în timpul și după creație, epuizare care te face să te simți gol după. Când creez eu prin tine, tu simți: deschidere în piept, respir ație liberă, absența timpului – ore ce par minute, pace interioară, chiar dacă mâna lucrează intens, simțire față de ceea ce apare – „Eu am făcut asta?„, energie după, nu epuizare – te simți mai întreg, nu mai ești gol Ego-ul creează din lipsă, încercând să umple un gol. Eu creez din abundență, răsărind din plinătatea ta esențială. Învață diferența prin simțire corporală, nu prin analiză mentală.

M.E.: Și dacă creez ceva și apoi, revenind peste el, îmi displace? Înseamnă că nu a venit de la tine?

C.I.: Nu. Înseamnă că ego-ul tău a revenit și judecă. Când creezi din mine, în momentul creației, lucrarea este perfectă – pentru că este sinceră. Peste zile sau săptămâni, când ego-ul revine și compară, judecă, analizează – normal că va găsi „defecte”. Ego-ul trăiește din găsit defecte. Nu întreba ego-ul dacă creația este bună. Întreabă-l pe cel care ai fost în timpul creației: „Ai fost prezent? Ai fost sincer? Ai permis sau ai controlat?” Dacă răspunsul este „Am permis”, atunci lucrarea este reușită, indiferent cum arată. Arta nu este despre rezultat. Este despre procesul transformator care se întâmplă în timp ce creezi. Pânza este doar urmă, dovadă că transformarea a avut loc. Dar transformarea s-a întâmplat în tine, nu pe pânză.

M.E.: Vorbești despre transformare – dar eu vreau să creez ceva care să transforme și pe alții, nu doar pe mine…

C.I.: Atunci creează-te mai întâi pe tine. Când tu te transformi prin actul creator, transformarea se imprimă în lucrare ca o frecvență invizibilă Privitorul care este pregătit o va simți. Nu prin a înțelege intelectual ce reprezintă lucrarea, ci prin rezonanță. Hilma af Klint nu se gândea „Cum să transform privitorul?” când picta. Se transforma ea însăși prin proces – și transformarea ei s-a înscris în fiecare peneladă. De aceea, un secol mai târziu, oamenii plâng în fața lucrărilor ei. Nu pentru că „înțeleg” ce reprezintă simbolurile. Pentru că simt ecoul transformării ei și ceva în ei se trezește, recunoaște, începe să se transforme la rândul lui. Nu poți da ceea ce nu ai. Nu poți transforma pe alții dacă nu te transformi pe tine. Creează pentru propria ta transformare. Restul va urma natural.

M.E.: Ce fac cu critica interioară care nu tace niciodată? Cu vocea care îmi spune constant „Nu e suficient de bun”, „Pierde vremea”, „Cine te crezi că ești?”?

C.I.: Acea voce nu este a ta. Este ecoul tuturor vocilor externe care te-au criticat vreodată – profesori, părinți, colegi, societate. Ai internalizat criticul exterior și acum el trăiește în tine ca paznic al mediocrității. Iată ce faci: Externalizează-l. Dă-i un nume. „Judecătorul”, „Criticul”, „Vocea Fricii” – orice rezonează. Și când începe să vorbească în timpul creației, vorbește-i cu voce tare: „Mulțumesc, Judecătorule, că încerci să mă protejezi de eșec. Dar acum creez, și nu am nevoie de protecție. Poți să stai acolo, în colț, și să te uiți. Dar nu ai voie să atingi penelul. Asta e treaba mea și a Creatorului din mine. Tu doar privești.”
Externalizarea rupe identificarea. Nu mai ești TU cel care se critică – este o voce separată. Și odată separată, își pierde puterea.

M.E.: Am momente când creez și simt că sunt conectat cu ceva mai vast, că nu mai sunt doar eu… și apoi, brusc, cad înapoi în capul meu. De ce?

C.I.: Pentru că ego-ul tău se sperie. Când tu dispari și rămân doar eu, ego-ul interpretează asta ca moarte. Și, instinctiv, te trage înapoi în identificare: „Hei, ești încă aici? Nu te-ai pierdut?” Este normal. Este parte din proces. Nu te lupta cu el. Când simți că ai căzut din starea de flux, oprește-te. Respiră. Recunoaște: „Am căzut. E în regulă.” Apoi, blând, întreabă: „Pot să mă întorc?” Și dacă răspunsul este da, reintră în creație. Dacă răspunsul este nu – opreşte-te pentru ziua aia. Nu forța. Eu nu lucrez prin forțare. Cu timpul, vei putea să stai mai mult în flux. Ego-ul va învăța că disoluția temporară nu este pericol – este eliberare. Dar învățarea asta cere repetări, experiențe multiple. Fii răbdător cu tine.

M.E.: Cum știu care este „stilul” meu? Văd artiști care au stil clar, recognoscibil. Eu sunt peste tot – azi pictez abstract, mâine realist, poimâine haotic. Înseamnă că nu am voce proprie?

C.I.: Stilul nu este ceva pe care îl decizi. Este ceva care se revelă în timp, prin creație constantă. Dacă ai pictat doar 10 lucrări în viața ta, normal că nu ai stil – abia început să bâjbâi. Hilma a pictat botanică realistă timp de ani înainte să ajungă la abstracțiune vizionară. Picasso a trecut prin zeci de „stiluri” înainte să devină „Picasso”. Stilul este ca amprenta digitală – unic, dar nevăzut până când nu atingi suficiente suprafețe. Creează. Mult. Variat. Fără grijă pentru „coerență” sau „stil”. Eu, Creatorul din tine, voi lăsa o semnătură invizibilă în tot ce faci – o anumită preferință de culoare, o anumită gestică, o anumită emoție de bază. Alții o vor recunoaște înainte să o recunoști tu. Nu căuta stil. Caută sinceritate. Stilul va emerge singur.

M.E.: Ultima întrebare – poate cea mai grea: De ce? De ce să creez? Ce sens are într-o lume care are deja atâtea opere de artă, atâția artiști mai talentați decât mine?

C.I.: (Tăcere lungă, apoi…) Pentru că tu ești unicul instrument prin care EU pot crea ceea ce vreau să creez acum, aici, în această formă specifică. Nu pot crea prin Hilma af Klint – ea a murit. Nu pot crea prin Picasso – el a murit. Pot crea prin artiștii care trăiesc acum, da – dar fiecare este un canal diferit, cu propria sa frecvență unică. Ceea ce pot crea prin tine nu poate fi creat prin nimeni altcineva. Nu pentru că tu ești „special” în sensul ego-ist. Ci pentru că combinația unică de experiențe, traume, bucurii, înțelegeri, confuzii pe care le-ai trăit creează un filtru prin care eu, Creatorul, mă pot manifesta într-un mod care nu a mai existat și nu va mai exista niciodată.

Când tu refuzi să creezi din frică că „nu este suficient de bun”, nu mă rănești pe mine – mă limitezi. Spui: „Creatorul din mine nu are voie să se manifeste pentru că forma manifestării nu îndeplinește standardele arbitrare ale culturii contemporane.”

M.E.: (Tăcere…)

C.I.: Exact. Nu ai răspuns. Pentru că nu există răspuns real. Toate motivele pentru care „nu pot” sau „nu trebuie” sunt constructe false. Adevărul simplu este: Ești născut din Creatorul Suprem. Creația este natura ta. Când creezi, ești cel mai aproape de cine ești cu adevărat. Când nu creezi, trăiești doar pe jumătate.
Așa că, dragul meu mic eu, oprește-te din întrebat și începe să creezi. Eu, Creatorul din tine, aștept. Am așteptat toată viața ta. Pot aștepta încă. Dar tu – tu ai doar această viață, aceste mâini, acești ochi, acest corp. Când vei pleca, vei regreta multe. Dar cel mai mult vei regreta Ceea ce nu ai îndrăznit să creezi. Nu lăsa asta să fie regretul tău. Ia penelul. Pune culoarea.

Pictează.