Vindecarea holistică nu este un concept abstract. Este procesul concret prin care omul își recapătă accesul la sine — la resursele, visele și capacitatea de a acționa care au fost îngropate sub straturi de frică, mesaje moștenite și mecanisme de protecție construite cu mulți ani în urmă.

Tema Arhitectului Conștient ne aduce în fața unei întrebări incomode: ce se întâmplă atunci când arhitectul din noi vrea să construiască, dar o parte mai veche și mai înfricoșată îl oprește? Când entuziasmul apare și dispare. Când proiectele importante rămân neterminate. Când știm ce vrem — și totuși nu facem.

Oana Răgălie explorează în acest articol unul dintre cele mai frecvente și mai neînțelese blocaje ale construcției interioare: procrastinarea. Nu ca lipsă de voință sau disciplină — ci ca un mecanism fin de protecție al unui sistem nervos care a învățat cândva că a visa mare poate fi periculos. Și ne arată calea nu prin forță, ci prin recunoaștere.

Young woman asleep over books at desk, conveying stress and mental overload.

Între entuziasm și blocaj: unde începe procrastinarea și vocea care spune „nu sunt destul”

Poate ai observat și tu: sunt lucruri importante pentru tine…și totuși le amâni.

Poate te judeci că nu îți pasă. Sau că nu ai disciplină. Că ți-e lene.

Însă, adevărul este că, undeva în interior, există o teamă mai veche: dacă începi cu adevărat…s-ar putea să descoperi că nu ești destul de bun(ă).

Și atunci ceva din tine se oprește.

White letter board with 'Now or Never' text against a red wall, conveying urgency.

Procrastinarea ca mecanism de protecție

Procrastinarea nu este doar o amânare. Este un mecanism fin prin care psihicul încearcă să te protejeze de o durere cunoscută.

Pentru că atunci când în tine rulează gânduri precum: „nu sunt destul de bun(ă)” „nu sunt suficient de pregătit(ă)” „cine sunt eu să fac asta?” „nu merit să mi se întâmple lucruri bune”, a începe orice devine un act vulnerabil.

Există un risc tăcut: ca acel gând vechi despre tine să se confirme încă o dată.

Așa că o parte din tine preferă să amâne, decât să simtă din nou acea rană.

Dacă procrastinarea nu este problema…ci o poartă?

O poartă către ceva ce are nevoie să fie văzut. Pentru că uneori nu este doar un gând. Poate este o amintire.

Când eram mică, visam să devin scriitoare sau manager al unei case de modă în America. Vise hrănite de cărțile și filmele care îmi populau lumea interioară. Când am spus acest lucru părinților mei, ei mi-au răspuns: „Ai grijă ce-ți dorești, pentru că nu ai tu cum să ajungi acolo. O să cazi de prea sus și o să fii dezamăgită.”

Eu i-am crezut pe cuvânt. Tatăl meu era zeul meu. Tot ceea ce spunea era adevărul absolut. Așa că am integrat acele mesaje și am decis că este mai sigur să nu visez prea mare. Pentru că ar putea fi periculos să cad de sus.

Ce însemna „să cad de prea sus”? În mintea mea de copil, însemna că mă prăbușesc, mă sparg în bucăți și pot să mor. Tata mi-a spus asta. Iar pentru mine, ceea ce spunea el era 100% adevărat. Așa că, dacă îl cred pe cuvânt, mai bine nu încep.

Sufletul care visează și mintea care oprește

Și totuși, sufletul meu este atât de entuziast, creativ și curios. Îmi stă în fire să visez lucruri mari. Însă, ca adult, observ ceva: îmi vine ideea unui proiect mare care mă însuflețește, mă pasionează, îmi aduce sens. Încep să-l gândesc, să-l pun pe hârtie… și apoi, dintr-o dată, apare un gând inconștient: „Ăsta s-ar putea să fie acel vis mare pe care, dacă îndrăznesc să-l urmez, o să cad de prea sus.” Și atunci observ cum încep să amân. Să evit. Sau să fac primii pași și apoi să mă descurajez și să nu duc lucrurile până la capăt. Și încep să înțeleg că nu este lipsă de voință. Este o parte din mine care încearcă să mă protejeze.

Amprenta în sistemul nervos

Privind mai profund, pot vedea că nu este doar o credință. Este și o amprentă în sistemul nervos. Pentru sistemul nervos, a începe ceva important nu este doar o acțiune. Este un posibil pericol. Un posibil eșec. O posibilă cădere. O posibilă durere. Pentru că așa a învățat să traducă, ca un pericol orice început de vis mare, încă de când am simțit frică pentru prima oară. Când tata m-a avertizat să am grijă să nu cad de prea sus. Așa că, în loc să mă împingă înainte, mă oprește. Și poate că și în tine există un astfel de moment. Nu neapărat dramatic. Dar suficient de puternic încât să lase o urmă.

Un moment în care ai învățat că nu e sigur să încerci. Că nu e sigur să visezi. Că nu e sigur să te avânți „prea mult”.

Practica pentru momentele de procrastinare

Această practică te poate ajuta să explorezi ce se întâmplă în interiorul tău atunci când amâni să începi ceva important.

Ia o foaie și un pix și acordă-ți câteva minute de liniște. Începe prin a alege un domeniu din viața ta în care amâni să faci ceva.

În cele din urmă, doliul nu este o anomalie a vieții, ci o etapă a maturizării ei. El ne dezorganizează pentru a ne reorganiza. Ne destabilizează pentru a ne repoziționa. Ne rupe atașamentele exterioare pentru a ne invita să descoperim resursele interioare. Ceea ce la început pare pierdere absolută, devine treptat o reconfigurare a câmpului interior.
Răspunde la întrebarea: Ce anume amân să fac?

Apoi notează: Ce îmi spun despre mine pentru faptul că amân acest lucru?

Scrie toate gândurile și judecățile despre tine care apar, fără să le filtrezi.

Two women meditating in yoga pose on wooden flooring, eyes closed and focused.

Poate că apar gânduri de genul:

– sunt prea leneș(ă)
nu sunt în stare
nu sunt încă pregătit(ă)
cine sunt eu să fac asta?
nu sunt destul de bun(ă)
mi-e frică să încep
mi-e frică că, dacă încep, se va întâmpla…

Citește-le și adu-ți atenția în corp: Ce senzații observ în corp când cred aceste gânduri?
Rămâi câteva momente cu aceste senzații. Apoi întreabă-te: Ce emoții sunt aici? Ce nevoie din mine încearcă să fie protejată?
Stai câteva momente în contact cu aceste nevoi și respiră. Apoi fă un reality-check:
Există un moment, chiar și foarte mic, în care totuși am făcut un pas?
Un moment în care am reușit ceva?
Scrie acel moment.
Observă: Cum se simte corpul meu când îmi amintesc acest moment?

Observă din nou:

Ce emoții sunt prezente acum?
Ce nevoi din mine sunt împlinite?
Și apoi întoarce-te la situația inițială și întreabă-te:Mai este 100% adevărat gândul că „nu sunt destul de bun(ă)”?
Nu trebuie să forțezi un răspuns. Doar să observi ce se schimbă.

Acum îmi trăiesc visul cel mare. Și nu îl mai abandonez.

Există un vis care s-a înfiripat în timp, în mine.

Acela de a aduce terapia prin regresie mai aproape de oameni. De a crea un spațiu în care terapeuți valoroși să se adune, să co-creeze, să contribuie împreună la transformarea acestei credințe atât de vechi și atât de prezente în noi.

De data aceasta nu îl abandonez. Rămân în el. Chiar și când mi-e frică. Chiar și când vocea veche șoptește: „e prea mare pentru tine.”

Mă pun în serviciul lui. Și al vieții, prin el. Sunt un canal prin care acest proiect a curs ca să se nască. Și sunt un container, alături de Monika Puiu și Wayra Astrae, pentru a crea câmpul în care Co-creația, Colaborarea și starea de împreună sunt posibile.
Îți vorbesc despre Regression Fest. Dincolo de „Nu sunt destul” – primul festival online de terapie prin regresie din România. Această temă – „nu sunt destul” – rulează în fundal în aproape fiecare dintre noi, chiar și atunci când nu suntem conștienți de ea. Se manifestă în procrastinare, în perfecționism, în relații în care ne pierdem pe noi, în vise pe care le amânăm an după an.
Pe 25 și 26 aprilie, 13 terapeuți în regresie – dintre care 3 cu experiență internațională de peste 20 de ani – facilitează 12 ateliere experiențiale despre copilul interior, traumă, furie, limite, boli de corp și respirație ca resursă de autoreglare.

Totul online pe Zoom. La un cost comparabil cu o oră de terapie. Cu acces la înregistrări timp de 6 luni.
Nu este doar un festival. Este un spațiu de co-creație, de comunitate, de oameni valoroși care aleg să vină împreună, pentru ca fiecare dintre noi să se transforme înspre o viață trăită cu sens și stare de bine.

Cu iubire și încredere, te aștept în acest spațiu.

Regression Fest – Dincolo de ”Nu sunt Destul…”

Link Eveniment

TotUna Recomandă

vindecarea holistică #16

Ascultă Articol

Citește în Revistă

Procrastinarea nu este doar o amânare. Este un mecanism fin prin care psihicul încearcă să te protejeze de o durere cunoscută.
oana răgălie

AUTOR ARTICOL

Oana Răgălie

Oana Răgălie este terapeut prin regresie și facilitator de procese de transformare interioară, cu o abordare care integrează lucrul cu corpul, sistemul nervos și straturile profunde ale memoriei emoționale. Practica sa se concentrează pe vindecarea credințelor limitative timpurii — acele mesaje primite în copilărie care continuă să modeleze, în umbră, alegerile și blocajele din viața adultă.

Creatoarea primului festival dedicat terapiei prin regresie din România — Regression Fest: Dincolo de „Nu sunt destul” — Oana construiește spații în care transformarea nu este individuală, ci colectivă: o co-creație între terapeuți valoroși și oameni dispuși să privească sincer spre interior.

În această ediție, ea aduce în secțiunea Vindecare Holistică o perspectivă rară — aceea a unui terapeut care vorbește din propria rană vindecată, nu din spatele unui protocol. O voce care știe, din interior, cum arată momentul în care visul mare se oprește — și cum arată momentul în care nu îl mai abandonezi.