Când iubirea devine un teritoriu necunoscut

Ai simțit vreodată că atunci când iubirea pe care o aștepți e aproape… în loc să te deschizi, te închizi? Ca și cum ai întinde mâna să primești ceva prețios, dar în ultimul moment o tragi înapoi. Nu pentru că nu ți-ai dori acel lucru, ci pentru că frica e mai puternică decât dorința. Am întâlnit des acest paradox. Și în mine, și în cei cu care lucrez, și în poveștile oamenilor care mi-au împărtășit fragmente din viața lor. Spunem că vrem iubire, dar când ea apare, umbrele noastre își fac simțită prezența. Iubirea este una dintre cele mai adânci nevoi umane, și totuși, în fața ei, uneori ne retragem. Nu pentru că nu o dorim, ci pentru că ne sperie. Poate nu iubirea în sine, ci ce credem că se ascunde în spatele ei: pierderea libertății, dezamăgirea, durerea respingerii. Această reacție nu e doar „în capul nostru”. Neuroștiința arată că atunci când creierul percepe un potențial pericol emoțional, se activează aceleași circuite neuronale implicate în frica fizică (amigdala, hipocâmpul). Cu alte cuvinte, pentru inconștient, a te expune emoțional poate fi la fel de amenințător ca a te apropia de un animal sălbatic.

Rădăcinile fricii de iubire

La rădăcina acestor mecanisme este o frică profundă: frica de a fi din nou răniți. Când iubirea intră în viața noastră, ea trezește nu doar bucuria, ci și amintirea durerii. Și dacă acea durere a fost intensă, mintea și inima fac tot ce pot pentru a o evita. În realitate, nu ne apărăm de iubire ci de durerea pe care am asociat-o cândva cu ea.

Cercetările explică această teamă prin mai multe lentile:

• Experiențe dureroase din trecut – Dacă în copilărie am fost respinși, criticați sau am simțit că afecțiunea era condiționată, creierul nostru a învățat că apropierea nu e sigură. În relațiile adulte, repetăm acest tipar, deși nu ne dorim.
• Modele de atașament – Teoria atașamentului (Bowlby, Ainsworth) identifică stilul evitant ca fiind cel mai predispus la frica de intimitate. Persoanele cu acest tip de atașament tind să minimalizeze importanța legăturilor emoționale pentru a se proteja.
• Autoimagine fragilă – Când credem că nu suntem suficient de buni, atenți sau valoroși, iubirea pare mai degrabă un test pe care îl vom pica, decât un cadou pe care îl putem primi.
• Confuzia între iubire și dependență – Dacă am văzut relații nesănătoase în jurul nostru, putem asocia apropierea cu pierderea identității.

Zidurile emoționale se manifestă în moduri subtile:

• Alegem parteneri care nu sunt disponibili emoțional, astfel încât nu riscăm să ne implicăm complet.
• Criticăm sau punem bariere exact în momentele în care relația devine mai apropiată.
• Ne ascundem în muncă sau în activități „urgente” pentru a evita timpul de conectare.
• Spunem că „nu e momentul potrivit” pentru o relație, chiar dacă, în adâncul nostru, ne dorim una.

Un studiu publicat în Journal of Social and Personal Relationships arată că oamenii cu experiențe repetate de respingere au tendința de a dezvolta o „hipervigilență” față de semnalele de pericol în relații ceea ce duce la reacții de retragere chiar și atunci când pericolul nu este real.

Pași pentru a ne întoarce spre iubire

Există o iluzie periculoasă: că trebuie să ne vindecăm complet înainte de a iubi. Dar adevărul este că nimeni nu ajunge „terminat” sau „perfect vindecat”. Iubirea însăși poate fi o parte din procesul de vindecare dacă o lăsăm. Nu este nevoie să ne arătăm perfecți, avem doar nevoie să fim prezenți, sinceri și dispuși să vedem și părțile mai puțin confortabile din noi.
Când începem să observăm că ne închidem, primul gest nu e să ne forțăm să iubim, ci să ne uităm cu blândețe spre noi. Uneori e suficient să ne prindem de acel moment fragil, clipa în care un compliment ne face să ne retragem privirea sau un gest de apropiere ne face să schimbăm subiectul. Să rămânem acolo, fără judecată, ca și cum am sta lângă un copil speriat care are nevoie doar să fie văzut.
Apoi, fără să ne grăbim, putem aduce în viața noastră acele contexte în care ne simțim în siguranță. Un prieten cu care putem vorbi fără teama de a fi criticați. O relație în care ritmul este blând și nu suntem împinși să ne deschidem mai mult decât putem.
Deschiderea nu e un salt în gol, ci o respirație prelungită. Azi spui un gând, mâine îți lași inima să se bucure de o îmbrățișare fără să calculezi ce înseamnă. Încet, zidurile devin ferestre.

Și, pe măsură ce înveți să fii bun cu tine, observi că iubirea nu mai e ceva ce „primești” de la ceilalți, ci ceva ce se naște în interior. E poate cel mai sigur loc din care poți iubi, locul în care știi că, orice s-ar întâmpla, rămâi de partea ta.

O poveste reală

Ana (nume schimbat) îmi spunea că, după un divorț dureros, și-a promis să nu mai lase pe nimeni să se apropie. „M-am protejat atât de bine, încât m-am protejat și de fericire”, îmi mărturisea. Ani la rând și-a ținut inima închisă. Dar, lucrând în terapie și exersând deschiderea, a descoperit că iubirea nu este un pericol, ci un spațiu în care te poți regăsi pe tine. Astăzi, Ana spune că nu regretă că a riscat din nou, chiar dacă asta înseamnă că uneori simte frică, știe că merită.