Într-un asemenea loc, lumea pare să se strângă în jurul tău ca o fașă prea strânsă, iar omul își vede fragilitatea cu o claritate dureroasă, chiar și atunci când se crede puternic.
Durerea este reală. Suferința este tangibilă. Nu simbolică, nu metaforică. Este trăită în carne, în respirație, în privirea care nu mai știe unde să se așeze. Și totuși, dincolo de această evidență a suferinței, începe să se contureze o înțelegere mai profundă: aceea că durerea și boala fac parte din veșmintele prin care omul își traversează experiența aici, în acest „aici” perceput ca separat de natura sa divină.

În clipa în care reușești să creezi un spațiu de percepție, să lași deoparte filtrul exclusiv al identității umane, pășești fără intenție într-o lume subtilă care susține neîncetat experiența omului.

mărturia alchimizării

Așa mi s-a întâmplat și mie. Mergând pe holul lung al unității de urgență, respirând conștient în spațiul ființei mele, simțind valurile de conștiință colectivă care configurau realitatea acelui loc, am ridicat privirea dincolo de paturile pe care trupurile își căutau alinarea.
Și atunci, imaginea s-a desfășurat fără efort: tavanul era țesut de prezențe care nu purtau trup, dar vegheau trupul. Figuri contopite, energii care asistau, protejau, susțineau realitatea fragmentată a minții umane. Unii le-ar numi îngeri, ființe de lumină, spectre. Eu le-am recunoscut simplu ca energie — fărâme de conștiință divină din care suntem alcătuiți cu toții. Pentru că nu suntem doar oameni care trăiesc o experiență spirituală, ci conștiință nelimitată care trăiește, pentru o vreme, experiența de a fi om.

Și totuși, nu această revelație mi-a umplut ochii de lacrimi și pieptul de foc. Ci un gând care părea să sature aerul, să apese pereții, să răsune în întreg spațiul: gândul că omul își face cu mâna lui. Că fiecare gând, cuvânt și faptă creează câmpuri energetice susținute de conștiință, iar realitatea trăită este expresia fidelă a acestor câmpuri.

Că trupul suferă prin creația noastră,

că durerea este proiectată, menținută și perpetuată de noi înșine, iar boala, pierderea și neajunsul sunt manifestări ale unor programe adânc înrădăcinate în frică și separare.

În această înțelegere, întreaga realitate apare ca un act suprem al creației umane, un spectacol în care divinitatea nu intervine, ci privește, lăsând omul să experimenteze consecințele propriei sale puteri creatoare. Iar în fața acestei recunoașteri, focul nu mai arde violent, ci purifică. Am plâns atunci — din durere, din compasiune, din înțelegere — și am lăsat ca focul să ardă până s-a stins în iubire.

Poate că omul trebuie să fie, pentru o vreme, mai mic decât se crede,

pentru a putea fi iubit și onorat ca cea mai complexă creație a divinității care se manifestă prin el. Iar atunci când omul este pus în serviciul minții divine — nu ca identitate, ci ca instrument — creația se întâmplă prin noi, nu din noi.

În acel punct, spitalele, urgențele, ambulanțele și chiar suferința își pierd sensul, nu pentru că ar fi negate, ci pentru că nu mai sunt necesare. Trupul, golit de programe vechi în proporție covârșitoare, nu mai are nevoie să strige prin durere.
Aceasta este experiența mea de alchimizare.

Un foc care s-a exprimat prin simbolistica Calului de Foc nu ca distrugere, ci ca ardere a iluziei separării, pentru a lăsa în urmă o prezență care știe că totul este deja întreg.

Ritmul viu al transformării

Există experiențe care nu cer interpretare imediată. Ele se așază în interior și continuă să lucreze, tăcut, mult după ce momentul aparent s-a încheiat. Dintr-un astfel de spațiu se naște nevoia de a privi mai atent ritmurile care ne traversează viața, forțele care ne mișcă dincolo de voința personală și sensul mai larg al transformărilor colective pe care le trăim. Calul de Foc nu apare ca un simbol al dezastrelor sau al rupturii, ci ca o chemare lucidă către asumare, curățare și realiniere.

În existența omului există momente în care întrebările nu mai sunt legate de ce se întâmplă, ci de cum se mișcă viața prin noi, de ritmul pe care îl imprimă gândurilor, alegerilor și formelor pe care le locuim, iar aceste momente nu se anunță prin evenimente spectaculoase, ci printr-o schimbare subtilă a percepției, ca și cum sensul ar începe să ceară o altă viteză de exprimare.

Omul contemporan

trăiește într-o lume în care ritmul a fost mult timp impus din exterior, reglat de structuri sociale, economice și mentale care au privilegiat eficiența în detrimentul coerenței interioare, iar ceea ce se resimte astăzi nu este neapărat dorința de a schimba lumea, ci nevoia de a reacorda viața la un ritm care să poată fi trăit, nu doar susținut.

Din această perspectivă, ceea ce mulți percep ca instabilitate sau tensiune nu reprezintă neapărat o criză, ci mai degrabă rezistența naturală a vechiului în fața unei reconfigurări inevitabile.

Din februarie 2026 intrăm în anul Calului de Foc, un vestitor al unor evenimente dramatice, din perspectiva zodiacului chinezesc. Dar poate că este o expresie simbolică a unei inteligențe superioare a transformării, o dinamică subtilă care acționează dincolo de voința individuală și care nu urmărește distrugerea, ci deblocarea unor procese stagnante, atât la nivel personal, cât și la nivel de societate.

La nivel individual,

acest proces se manifestă adesea sub forma unei neliniști difuze, a unei dorințe greu de definit de a schimba ceva esențial, fără a ști exact ce, sau a unei oboseli față de structuri de viață care, deși funcționale, nu mai sunt vii, iar în acest sens Calul de Foc nu forțează transformarea, ci accelerează contactul omului cu propriile sale adevăruri neasumate.
În acest context, transformarea nu mai apare ca o ruptură sau ca o confruntare între vechi și nou, ci ca un proces viu, organic, prin care conștiința începe să își caute propriul tempo, scoțând la lumină limitele formelor care nu mai pot susține complexitatea ființei umane așa cum este ea astăzi, cu profunzimea, sensibilitatea și luciditatea ei crescândă. nu asistăm, așadar, la o perioadă în care lumea trebuie „salvată”, ci la una în care modelele vechi de funcționare sunt puse sub lumină, nu pentru a fi judecate, ci pentru a fi înțelese, disecate și, acolo unde este necesar, lăsate să se dizolve natural, făcând loc unor forme de organizare mai flexibile, mai conștiente și mai aliniate cu ritmul interior al ființei umane.

Calul de Foc

nu cere panică și nici anticiparea unor dezastre, ci invită la stăruință în propriul proces de clarificare, la curajul de a observa unde automatismul a înlocuit prezența și unde adaptarea a devenit o formă de abandon de sine, sugerând că adevărata schimbare nu se produce prin revoltă, ci prin maturizarea conștiinței care susține alegerile cotidiene.

În acest context, ceea ce se transformă nu este doar structura societății, ci însăși relația omului cu ideea de progres, care începe să fie resimțită nu ca acumulare, ci ca aliniere interioară, nu ca expansiune externă, ci ca rafinare a modului în care energia vieții este direcționată.

Astfel, Anul Calului de Foc poate fi citit ca un timp al rearanjării firești a dinamicilor, în care schimbarea nu mai este o amenințare, ci o consecință naturală a unei conștiințe care nu mai poate fi limitată de formele vechi, invitând omul nu să lupte cu lumea în care trăiește, ci să participe lucid la transformarea ei, începând cu propriul său spațiu interior.