paradoxul iubii – devoțiune vs. unime

Pentru că da — e mai ușor să aprinzi olumânare în fața unei icoane decât să spui un „bună dimineața” din inimă vecinului care îți blochează mereu mașina. E mai simplu să plângi în fața unei imagini cu un maestru iluminat decât să asculți cu adevărat copilul care îți repetă pentru a treia oară aceeași poveste. Și, poate cel mai des, e mai liniștitor să idealizezi un chip sfânt decât să te apleci asupra părții din tine care încă tremură, care încă rătăcește.

Aici începe confuzia. Credem că iubirea în devotiune este suficientă. Că dacă îl adorăm pe cel luminat, am împlinit rostul iubirii. Dar iubirea care se oprește la un chip anume, oricât de strălucitor ar fi, rămâne tot o iubire condiționată.

Psihologia spune că mintea are nevoie de modele. Proiectăm idealul în afară ca să nu ne confruntăm cu propria fragilitate. Ne agățăm de un maestru, de un sfânt, de un guru, pentru că e mai simplu să-i lăsăm lui povara perfecțiunii. Neuroștiința confirmă: creierul preferă certitudinea. Imaginea unui iluminat e un reper stabil. Viața de zi cu zi, cu lacrimi, mirosuri, frustrări și întârzieri, e haotică. E mai confortabil să plasezi iubirea într-o icoană decât în femeia obosită de la casa de marcat.

Metafizica adaugă: devotiunea este o treaptă, dar nu e destinația. O poartă prin care trebuie să treci, nu un fotoliu în care să te odihnești.

iubirea care exclude, nu este iubire

Și totuși, aici rămânem adesea. Ne emoționăm la o predică, recităm mantre, venerăm chipuri luminoase — și apoi ne enervăm în trafic, judecăm pe ascuns colegii, ne retragem în frică atunci când cineva se apropie prea mult. Paradoxul e acesta: putem simți iubire în fața icoanei, dar nu și în fața necunoscutului din autobuz. Putem plânge la picioarele unui maestru, dar trecem indiferenți pe lângă omul care cerșește un covrig. Iar iubirea care exclude nu mai e iubire. Este doar o proiecție selectivă, un joc al minții care amână întoarcerea acasă.

Dar ce înseamnă să iubești în unitate? Nu e un gest. Nu e o emoție care vine și pleacă. Este vibrația care ține totul împreună.

Știința arată că inimile noastre își sincronizează ritmul doar prin simpla apropiere. Câmpurile de coerență cardiacă demonstrează că atunci când trăim compasiune și recunoștință, întregul corp intră într-o armonie măsurabilă. Metafizica merge mai departe: iubirea este matricea existenței, țesătura invizibilă care leagă atom de atom, frunză de frunză, om de om.

Să iubești în unitate înseamnă să recunoști că nu există „altul”. Că pasărea, copacul, gândul tău de azi dimineață și maestrul pe care-l venerezi sunt același câmp manifestat sub forme diferite.

Cum se practică iubirea?

Nu prin retreat-uri complicate, ci prin gesturi simple. Privește un copac până când nu-l mai vezi ca „obiect”, ci ca respirație vie. Iubește animalul care traversează strada ca și cum ți-ar fi frate. Zâmbește necunoscutului chiar și atunci când nu primești nimic înapoi. Și, poate cel mai greu, îmbrățișează partea din tine care încă te incomodează.

Dacă reușești să iubești omul care îți taie calea în trafic fără să-l „binecuvântezi” ironic, probabil ești mai aproape de iluminare decât după trei retreat-uri de 10 zile.

devoțiunea este o treaptă…

Devotiunea nu e greșită. Este o treaptă necesară, o poartă prin care toți trecem. Dar dacă rămânem acolo, devenim spectatori ai propriei vieți.

Iubirea reală nu se oprește la un chip sfânt. Ea se revarsă în fiecare chip, chiar și în cele pe care le respingem. Maestrul adevărat nu este cel pe care îl pui pe piedestal, ci viața însăși, în toate formele ei.

Adevărata iubire nu așteaptă să fie venerată. Adevărata iubire așteaptă să fie trăită.

Și trăirea ei începe nu în temple sau în săli de meditație, ci aici — în viața cotidiană, în fiecare detaliu care ne cheamă să ne unim cu tot ce există.