Issa

Kobayashi Issa (1763-1828), pe numele real Yatarō, a fost unul dintre cei mai mari poeți haiku ai Japoniei, considerat — alături de Matsuo Bashō, Yosa Buson și Masaoka Shiki — drept unul dintre cei „Patru Maeștri” ai tradiției haiku. Călugăr al școlii budiste Pământul Pur (Jōdo Shinshū), a trăit o viață marcată de pierderi succesive, scrise în peste 20.000 de haiku-uri, jurnale de călătorie și texte autobiografice (Oraga Haru — „Primăvara mea” — fiind cea mai cunoscută operă în proză). Opera lui se distinge prin tandrețe față de creaturile mici, umor blând, compasiune pentru cei marginalizați, și o capacitate rară de a păstra, până la moarte, privirea de copil — chiar și după pierderea propriilor copii. Este iubit în Japonia ca poet „al omului obișnuit”, iar haiku-urile lui sunt printre cele mai memorate în școlile japoneze.

Bibliografia unui poet haiku

Biografia lui Issa este, paradoxal, una dintre cele mai grele din istoria literaturii japoneze.

S-a născut într-un sat sărac de munte. La trei ani și-a pierdut mama. Tatăl s-a recăsătorit. Mama vitregă l-a abuzat. La paisprezece ani a fost trimis de acasă, la Edo (vechea Tokyo), să-și câștige existența.

A devenit călugăr al școlii budiste Jōdo Shinshū — „Pământul Pur” — în care credința centrală este că salvarea nu se câștigă prin merit, ci prin abandonare în brațele lui Amida Buddha, ca un copil în brațele unei mame. Aceasta nu este coincidență — biografia lui și învățătura lui erau una.

A trăit în peregrinație vreme de decenii. A scris haiku în călătoriile lui. La cincizeci de ani s-a întors în satul natal, s-a căsătorit, a avut patru copii.

Issa a scris în tradiția haiku-ului fondată de Bashō (1644-1694). Dar ceea ce l-a făcut unic este faptul că scria din locul înțeleptului matur. Buson scria din locul artistului-pictor. Issa scria din locul copilului care nu a uitat că este o muscă pe masă.

Tsuyu no yo — și totuși

opera cea mai cunoscută a lui Issa, și cea mai relevantă pentru această ediție, este un haiku scris după moartea fiicei lui Sato. Ea avea doi ani. Murise de variolă. Issa, în culmea durerii, a scris:

Tsuyu no yo waTsuyu no yo nagaraSarinagara.

Lumea este rouă, Lumea este doar rouă —Și totuși, și totuși…

Aceste șaptesprezece silabe sunt, cred, una dintre cele mai mari realizări ale literaturii universale.

Issa cunoștea învățătura budistă. Știa că totul este impermanent — mono no aware. Știa că lumea este „rouă” — adică efemeră, trecătoare, fără substanță. Putea, ca un călugăr, să accepte. Filozofic, înțelegerea era acolo.

Și totuși.

„Și totuși, și totuși…” — sarinagara, sarinagara — este copilul care a pierdut o fetiță. Inima care nu cunoaște filosofie. Tatăl care plânge.

În aceste trei rânduri, Issa face ceva extraordinar: nu lasă maturitatea spirituală să acopere durerea copilărească. Nu spune „este în regulă, totul este rouă, fata mea este acum în pace”. Nu. Spune: da, totul este rouă, învățătura este corectă — și totuși, mă doare. Și totuși, o iubesc.

Și totuși…

Aceasta este, în profunzime, maturitatea adevărată a copilului-suveran. Nu refuzul filosofiei. Nici acoperirea inimii cu filosofie. Ci păstrarea celor două, una lângă cealaltă, în aceeași ființă. Înțeleptul matur ȘI copilul care nu a uitat să iubească.

Dacă acest articol vrea să lase ceva în cititor, este această recunoaștere: adevărata copilărie suverană nu este una care neagă durerea. Este una care nu permite niciodată filosofiei să acopere iubirea.