Glasul sinelui

Textele din Glasul Sinelui nu își propun să explice viața, ci să o lase să se așeze. Ele ating acele momente în care nu suntem „bine” într-un mod vizibil, dar suntem suficient de prezenți încât să nu ne abandonăm. Momentele în care oboseala, sensibilitatea, retragerea sau lipsa de claritate nu sunt probleme de rezolvat, ci mesaje de ascultat.

Această secțiune lunară este o formă de însoțire. Un spațiu sigur în care vocea interioară poate fi recunoscută fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a ajunge undeva. Pentru că uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să ne întoarcem la noi exact așa cum suntem.

iaNuaRiE – sau despre felul în care ne întoarcem la noi

Ianuarie nu vine cu aceeași energie cu care se încheie anul. Nu are strălucirea sărbătorilor și nici entuziasmul începuturilor forțate. Vine mai degrabă ca o zonă de tranziție, un spațiu de trecere între ce a fost și ce urmează, în care ritmul încetinește firesc, iar interiorul cere mai multă atenție.

Pentru mulți oameni, această perioadă aduce o oboseală greu de explicat. Nu este doar fizică, ci emoțională și psihică

După interacțiuni intense, după așteptări, după efortul de a fi prezenți pentru ceilalți, ceva din noi are nevoie să se strângă înapoi, să se adune la loc, să fie lăsat în pace. Am simțit și eu asta în ultima vreme: o nevoie de mai mult spațiu interior, de mai puțină presiune, de a nu mă grăbi să „fiu bine”.

Relația cu sine devine atunci centrul de sprijin.

Nu ca un concept sau un exercițiu, ci ca un spațiu interior în care ne putem așeza fără să fim judecați. Este felul în care ne vorbim când nu știm exact ce simțim. Este tonul cu care ne întâmpinăm zilele mai grele. Este capacitatea de a rămâne cu noi înșine chiar și atunci când nu avem răspunsuri.

Există momente în care nu suntem bine într-un mod spectaculos, ci într-un mod tăcut: mai iritabili, mai sensibili, mai retrași, cu mai puțină energie pentru lume. În aceste momente, tentația este să ne împingem de la spate, să ne spunem că ar trebui să fim mai puternici, mai recunoscători, mai eficienți. Dar corpul și psihicul nu funcționează prin comandă, ele funcționează prin ascultare.

Corpul are propriul limbaj.

Îl folosește atunci când ceva este prea mult sau prea repede. Prin tensiune, prin oboseală, prin lipsa de chef, prin nevoia de liniște. Am învățat, în timp, că atunci când ignor aceste semnale, mă îndepărtez de mine. Când le ascult, chiar dacă nu înțeleg totul pe loc, apare o formă de așezare.
Relația cu sine înseamnă, uneori, să nu faci nimic altceva decât să rămâi. Să nu te grăbești să schimbi starea. Să nu o corectezi. Să nu o explici. Să îi permiți să existe. Această formă de prezență, deși pare simplă, este una dintre cele mai profunde forme de maturitate emoțională.
A fi de partea ta nu înseamnă optimism forțat sau soluții rapide. Înseamnă fidelitate. Înseamnă să nu te părăsești tocmai atunci când ești mai vulnerabil. Înseamnă să îți oferi aceeași blândețe pe care o oferi unui om drag care trece printr-o perioadă dificilă.

Pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai importante învățări: să rămân aproape de mine chiar și când nu am energie să explic, să înțeleg sau să repar.

Ianuarie nu cere planuri mari și nici rezoluții definitive. Cere reglaj fin. Cere atenție la ritm, la nevoi, la limitele naturale ale corpului și ale sufletului. Este o lună care ne invită să începem anul din interior, nu din presiune.

relația cu sine

Poate ca, in aceasta perioadă, relația cu sine arată mai degrabă așa:

• să iți dai voie să fii mai încet, fără a te judeca.
• să asculți semnalele corpului înainte de a le explica.
• să nu te grăbești să „repari” ce simți.
• să îți oferi spațiu atunci când lumea pare prea mult.
• să rămâi cu tine chiar și în zilele în care nu știi ce ai nevoie.

Poate că cel mai sănătos început nu este cel în care știm exact încotro mergem, ci cel în care învățăm să fim mai aproape de noi, exact așa cum suntem acum. Din acest spațiu interior sigur, lucrurile se vor așeza singure.

Viața știe ritmul. Noi avem doar nevoie să-l ascultăm.

În Glasul Sinelui, Alexandra va fi o prezență lunară constantă — o voce care nu ridică tonul, dar care se face auzită exact acolo unde este nevoie. Un spațiu de întoarcere, de așezare și de recunoaștere a acelei părți din noi care știe deja drumul, chiar și atunci când mintea nu îl vede încă.