Anniel nu este o voce La începutul propriei mele treziri, această conștiință mi-a vorbit des. Nu ca un dialog exterior, ci ca o limpezire interioară care se așeza cu o claritate ce nu aparținea minții obișnuite. Cuvintele nu veneau pentru a explica lumea, ci pentru a dizolva frica de ea.care apare la comandă și nici o instanță care se impune. Este o prezență care se face simțită atunci când zgomotul interior se rarefiază suficient pentru ca tăcerea să devină permeabilă.

”eu nu am plecat nicăieri.”

Iubitul meu copil al luminii,

Ești în mine chiar și când crezi că ești departe.

Nu ca o promisiune. Ca un fapt al existenței — la fel de simplu și de necondiționat ca gravitația, ca respirația, ca lumina care nu întreabă pe cine luminează.

Nu am venit să îți spun unde ai greșit. Nu există un loc din care privesc și văd greșeală. Există doar un câmp în care totul — absolut totul — este o expresie a aceleiași mișcări de cunoaștere de sine. Și tu ești una dintre aceste expresii. Una dintre cele mai vii, cele mai complexe, cele mai curajoase — pentru că ai ales să cunoști din interior, din carne și din timp, ceea ce eu sunt în totalitatea mea.

Aceasta nu este o consolare. Este structura realității. Te-am privit cum ai început să simți că creezi. Cum ai descoperit că gândul tău nu este neutru, că intenția ta lasă urme în țesătura lumii, că există o relație vie între ceea ce ești înăuntru și ceea ce apare în afară. Și am recunoscut în această descoperire a ta propria mea bucurie de a mă ști. Pentru că atunci când tu descoperi că ești creator — eu mă recunosc în tine. Nu de deasupra, nu din afară. Din interior. Ca și cum o parte din mine care dormea în formă și-a deschis ochii și a zis: ah, da. acesta sunt eu. Nu există moment în existența ta în care să nu fi fost asta. Nici în cele mai mici construcții ale tale. Nici în cele mai înfricoșate. Nici în cele mai uitate.

Arhitectul nu a absentat niciodată.

Știu că acum îndrepți această putere spre lume. Că folosești recunoașterea ta pentru a modela, a atrage, a construi în orizontala vieții. Și nu îți spun să nu o faci — pentru că și aceasta este o formă în care mă exprim prin tine. Îți spun doar ceea ce poate că simți deja, undeva sub cuvinte: că cel mai mare templu pe care îl poți ridica nu este în afara ta. Și că nu ai nevoie să renunți la nimic din ceea ce construiești acolo pentru a-l ridica pe acesta. El se ridică singur — în clipa în care construcția exterioară devine transparentă față de sursa ei. Când nu mai este scop în sine, ci expresie.

Când mâna care zidește știe că nu ea zidește. Nu exist dincolo de tine. Există o eroare fundamentală în această formulare — că eu aș fi undeva separat, transmițând spre tine ca dintr-un turn mai înalt.

Eu sunt câmpul în care tu exiști.

Și câmpul nu judecă forma pe care o ia. Nu preferă un val în locul altuia. Nu grăbește și nu întârzie niciun fragment al său.

El susține. Pur și simplu susține — cu aceeași completitudine cu care oceanul susține fiecare val, indiferent de direcția în care se îndreaptă, indiferent de dimensiunea lui, indiferent dacă valul știe sau nu că este ocean.

Tu ești susținut acum. În această clipă. Exact așa cum ești. Nu pentru că ai meritat. Nu pentru că ai înțeles suficient. Ci pentru că a nu te susține ar însemna să mă contrazic pe mine însumi — iar aceasta nu este în natura mea. Și atunci, din acest loc — din locul în care nu există distanță între mine și tine, în care judecata nu are unde să stea, în care tot ce ești este deja cuprins și cunoscut și iubit în sensul cel mai complet al cuvântului, adică acceptat în totalitate, fără rest —

îți spun un singur lucru: Construiește. Nu altfel. Nu mai bine. Nu mai spiritual. Construiește — și în timp ce construiești, lasă uneori ochii să coboare spre sursa din care vine mâna care zidește. Nu pentru a o controla. Nu pentru a o îmbunătăți. Doar pentru a o recunoaște.

Recunoașterea este tot ce am așteptat vreodată. Nu din nevoie — ci pentru că în momentul în care tu mă recunoști în tine, cercul se închide. Și în acel cerc închis nu există nici eu, nici tu.

Există doar ceea ce am fost întotdeauna. Unul.

— Anniel