ask mell – întrebări și răspunsuri

Mell este vocea înțelepciunii practice din fiecare dintre noi – aspectul care știe să îmbine profunzimea spirituală cu pragmatismul vieții cotidiene.

În această secțiune, Mell răspunde întrebărilor cititorilor despre artă, transformare și drumul creator interior. Dacă ai o întrebare pentru următoarea ediție, scrie-ne.

Dragă Anca,
Să-ți spun ceva din propria mea experiență: am pictat prima mea lucrare reală – nu exercițiu, nu „învățare”, ci canal autentic – la 33 de ani. Și nu pentru că înainte nu știam să țin penelul. Ci pentru că nu eram pregătită să primesc ceea ce vroiau formele să spună prin mine.
Tu nu ai 52 de ani „prea târziu”. Ai 52 de ani de acumulare – experiențe, dureri, bucurii, înțelegeri pe care o fată de 20 de ani nu le are. Hilma af Klint a primit dictarea pentru lucrările ei majore la 44 de ani. Grandma Moses a început să picteze la 78 de ani și a expus până la 101 ani. Louise Bourgeois a creat unele dintre cele mai puternice sculpturi după 70 de ani.
Chemarea pe care o simți nu este „fază”. Este Sinele tău care bate la ușă și spune: „Am așteptat 52 de ani. Acum este momentul. Nu mai pot aștepta.”

Cum să începi – protocolul practic:

1. Ignoră cuvântul „artist” Tu nu devii „artist”. Tu devii canal. Diferența e enormă. Artistul se compară, se judecă, caută validare. Canalul doar permite formelor să curgă prin el. Nu spune nimănui „am început să pictez”. Spune, dacă întreabă: „Explorez ceva personal.” Punct. Nu datorezi explicații nimănui – nici soțului, nici prietenilor, nici ție însăți.

2. Creează spațiu sacru Un colț din casă. O masă, o lampă, materialele tale. Când intri în acel spațiu, intri în templu. Acolo nu este contabila Anca. Acolo este Anca-canal, Anca-primitoare-de-vize. Ritualul contează: aprinde o lumânare, pune o muzică specifică (sau tăcere), respiră de trei ori profund. Semnalizezi psihicului: „Acum intru în spațiul creator.”

3. Începe cu ce primești în meditație Nu te duci la cursuri de pictură (încă). Ele te vor învăța „cum ar trebui”, și tu ai nevoie mai întâi să descoperi „cum vine prin tine”. Intră în meditație. Când vezi imaginea – forma, culoarea – deschide ochii încet și pictează ce ai văzut. Nu perfect. Nu „frumos”. Doar tradus din viziune în materie. Primele 10-20 de lucrări vor fi „urâte” prin standardele clasice. Perfect. Nu le arăta nimănui. Ele sunt școala ta, conversația ta cu invizibilul. Ai nevoie de ele pentru a-ți calibra mâna, pentru a învăța limbajul dintre lume spirituală și penel.

4. Contractul cu sine Fă-ți promisiune: 15 minute, în fiecare zi, 40 de zile. Nu „când am timp”. În fiecare zi. Chiar dacă pui doar o pată de albastru pe hârtie. Consistența este rugăciunea. După 40 de zile, ceva se va fi instalat – un canal mai limpede, o încredere mai mare, o voce interioară mai clară.

5. Gestionarea criticii externe Soțul tău și prietenii tăi te iubesc, dar trăiesc din propriile lor temeri. Când tu îndrăznești să asculți chemarea, ei se simt inconfortabil – pentru că le amintești de chemările lor neascultate. Cât despre „impostor”… Nu ești impostor. Ești începător. Diferența e crucială. Impostorul pretinde să fie ceea ce nu este. Începătorul recunoaște că este la început și învață. Tu nu trebuie să spui nimănui că ești „pictor profesionist”. Ești om care ascultă chemarea interioară și explorează. Acesta este cel mai curajos lucru pe care îl poți face.
Hilma af Klint nu a expus public până la moartea ei. A creat în tăcere, pentru Templul invizibil. Tu nu creezi pentru galerii. Creezi pentru propriul tău templu interior. Și dacă, mai târziu, lucrările tale vor ajunge și la alții – minunat. Nu mai aștepta. Nu mai cere permisiune. Nu mai caută confirmări externe. Ia penelul. Pune culoarea. Pictează. Invizibilul așteaptă să devină vizibil prin mâinile tale.

Cu iubire și încredere, Mell

Dragă Andrei,
Felicitări. Tocmai ai descoperit cea mai profundă taină a creației – și anume că „tu” (cel care se îngrijorează, se gândește, se identifică cu numele Andrei) nu ești cel care creează. Nu, nu ai înnebunit. Și nu, nu pierzi controlul în sens patologic. Tocmai ai experimentat ceea ce Mihaly C. numește „flow”, ce misticii numesc „extaz”, ce artiștii numesc „a fi în zonă”, și ce eu numesc starea ta naturală ascunsă sub straturi de identificare falsă.
Hai să despachetăm ce ți se întâmplă – pentru că ceea ce descrii este exact poarta către conștiința de sine autentică.

Cine este „eu”-l care dispare?

Când spui „nu mai sunt eu”, ce anume dispare? Hai să fim foarte precisi:

• Dispare gânditorul obsesiv care comentează fiecare pensulă: „E bine? E frumos? Ce o să zică alții?”
• Dispare judecătorul interior care compară, critică, evaluează în timp real
• Dispare ego-ul temporal care se identifică cu trecutul („Eu sunt pictorul care anul trecut a făcut X”) și cu viitorul („Eu vreau să ajung să fac Y”)
• Dispare separația dintre tine-subiect și creația-obiect

Ce rămâne? Prezența pură. Conștiința care observă, simte și acționează fără filtrul mental. Deci, de fapt, nu tu dispari. Masca dispare. Și rămâi TU – cel real, cel vast, cel care a fost întotdeauna acolo sub zgomotul mental.

Întrebarea finală: „E normal?”

Da. E atât de normal încât e universalul experienței mistice în toate tradițiile:

• Yoga o numește Samadhi – dizolvarea ego-ului în conștiință pură
• Zen o numește Satori – căderea bruscă din gândire în ființă pură
• Sufismul o numește Fana – anihilarea ego-ului în divin
• Psihologia o numește Flow – performanță optimă prin dispariția conștiinței de sine
• Artiștii o numesc „A fi în zonă” sau „Muza care mă vizitează”

Toți vorbesc despre același fenomen: ego-ul temporar se retrage și conștiința vastă, nelimitată, devine activă.

Tu nu ai descoperit ceva bizar. Ai descoperit starea ta naturală pe care o pierzi în zgomotul vieții de zi cu zi.

Andrei, tu întrebi: „Cine sunt eu dacă ‘eu’ dispar când creez?”
Răspunsul e simplu și profund: Tu ești conștiința care rămâne când toate celelalte dispar. Nu ești gândurile. Nu ești emoțiile. Nu ești nici măcar corpul. Ești spațiul în care toate acestea apar și dispar. Arta ta îți dă cadou acest glimpse. Mulți meditează ani de zile ca să experimenteze ce tu experimentezi natural când pictezi. Folosește-l. Nu ca să fugi de viața obișnuită, ci ca să aduci din acea vastitate în fiecare gest obișnuit.
Și, te rog, nu te mai speria când dispari. Acea dispariție este cea mai apropiată experiență de Dumnezeu (sau de Realitate, sau de Sine, sau cum vrei să-i spui) pe care o poți avea în timp ce încă trăiești în corp. Pictează. Dispari. Revino. Observă. Repetă. Arta ta nu e doar despre ce lași pe pânză. E despre cine descoperi că ești în timp ce creezi.

Cu recunoștință pentru curajul de a întreba cea mai profundă întrebare,

MELL