Feminitatea care nu știe că e privită

Există un fel de lumină care apare dimineața, înainte ca cineva să o observe sau să o numească frumoasă. Nu e spectaculoasă și nu încearcă să fie. E doar acolo, schimbându-se în fiecare minut fără să ceară permisiunea nimănui și fără să se scuze că există.
Când mă gândesc la feminitatea care nu e performată, mă gândesc la lumina aceea. Nu la cum arată. La cum se simte din interior, înainte să știe că e privită.
Feminitatea pe care ai învățat-o
Probabil că nu ți-a spus-o nimeni direct. Nu a existat o zi în care cineva să se fi așezat lângă tine și să îți fi explicat ce înseamnă să fii femeie și ce se așteaptă de la tine. A venit altfel, prin ceea ce ai văzut, prin ceea ce ai simțit că e primit și ce nu, prin privirile mamei tale când te-ai îmbrăcat sau te-ai comportat într-un anume fel, prin ce a lăudat și prin ce a tăcut, prin felul în care a trăit ea însăși, ce și-a permis și ce nu, ce a sacrificat fără să spună de ce și ce a ținut în ea ca să nu deranjeze pe nimeni. A venit din felul în care te-au privit și te-au tratat bărbații importanți din viața ta, din ce ți-a spus cultura că înseamnă să fii femeie, din toate imaginile și așteptările care s-au depus în tine, strat după strat, înainte să fii suficient de mare ca să le poți chestiona sau măcar numi. Și poate că nu ți-ai dat seama când a început să se întâmple. Pur și simplu, la un moment dat, ai știut, nu din teorie, ci din experiență, ce versiune a ta e primită bine și care nu. Ai știut ce să faci mai mică și ce să amplifici. Ai știut cum să te prezinți ca să rămâi în siguranță, ca să fii iubită, ca să nu deranjezi prea mult.

Poate că …

nu ai simțit niciodată că ai de schimbat ceva ca să fii iubită. Poate că ai observat doar că unele părți din tine îi apropiau pe ceilalți, în timp ce altele îi făceau să se îndepărteze. Și, fără să iei o decizie conștientă, ai început să le arăți mai des pe primele. Nu pentru că celelalte erau mai puțin adevărate, ci pentru că aveai nevoie să simți că există un loc pentru tine în relațiile importante din viața ta.

Unele dintre noi am devenit foarte blânde, foarte grijulii, foarte prezente pentru ceilalți și foarte absente pentru noi înșine. Altele au reacționat invers, au tăiat tot ce părea prea moale, prea vulnerabil, și au construit o armură pe care au numit-o forță. Amândouă sunt moduri de a ne adapta la o definiție pe care nu am avut întotdeauna libertatea să o alegem. Și privirea celorlalți nu e în sine greșită, pentru că ne descoperim și în relații, prin felul în care suntem văzute și întâlnite. Problema apare când ajungem să ne cunoaștem numai prin acea privire, când ne devine greu să ne mai auzim pe noi înșine în absența celorlalți.

Cum ajungi să nu mai știi ce simți

Poate că nu e un moment dramatic în care să îți dai seama. Poate că e mai degrabă o zi obișnuită în care cineva te întreabă ce îți place și tu realizezi, cu o ușoară surprindere, că nu știi ce să răspunzi. Nu pentru că nu ai preferințe, ci pentru că toată viața ai știut ce place celorlalți și te-ai organizat în jurul asta, iar acum, când te întrebi pe tine, găsești o tăcere care te lasă fără repere. Nu pentru că e goală, ci pentru că e necunoscută.
Poate că te recunoști în asta. Știi cum să fii în relații, știi ce rol joci în familie, la serviciu, în cercul de prieteni. Știi să răspunzi la nevoile celorlalți cu o precizie pe care poate nici tu nu o conștientizezi pe deplin. Dar când nu mai e nimeni în fața căruia să fii o anumită versiune a ta, când nu mai ai NIMIC de organizat în funcție de privirea cuiva, nu mai știi exact cine rămâne.Dispare plăcerea fără justificare, bucuria care nu servește nimănui, odihna pe care nu o justifici prin cât ai muncit. Devine mai greu să îți recunoști furia fără să o traduci imediat în ceva acceptabil, să fii și puternică, și speriată, și tandră, și fermă, fără să simți că una dintre aceste părți o anulează pe cealaltă.

Și dispare, poate cel mai dureros, capacitatea de a fi prezentă în propria experiență fără să o evaluezi imediat. Fără să te întrebi dacă e suficient de importantă ca să conteze, dacă nu cumva exagerezi, dacă nu ar fi mai potrivit să fii recunoscătoare în loc să simți ce simți. Ajungi să fii martor critic al propriei tale vieți interioare înainte ca aceasta să apuce să existe cu adevărat.

Se întâmplă în momente mici, pe care nu le observi pe moment. În seara în care ești tristă și nu știi de ce și îți spui că probabil ești obosită. În dimineața în care te trezești fără chef și îți faci imediat o listă de lucruri de rezolvat ca să nu stai cu sentimentul. În conversația în care cineva te întreabă cum ești și tu răspunzi corect, complet, dar despre o versiune ușor ajustată a ceea ce simți cu adevărat, una mai ușor de primit, mai puțin complicată, mai puțin deranjantă.
Și poate că cel mai greu moment nu e când realizezi că nu mai știi ce simți. E când realizezi că ai știut mult timp că ceva nu e în regulă și ai continuat oricum, pentru că nu știai cum ar fi putut fi altfel, pentru că versiunea aceasta a ta devenise atât de familiară încât nu mai semăna a alegere, semăna a tu.
Nu e o alegere conștientă și nu e o vină. E un răspuns la un mediu care a recompensat anumite versiuni ale tale și le-a ignorat pe altele, timp îndelungat. Până când ai ajuns să le recunoști pe primele mai ușor decât te recunoști pe tine însăți.

Un moment de oprire

Poate că te-ai recunoscut în ceva din ce ai citit până aici. Poate că ai simțit un disconfort, o tristețe sau doar o întrebare la care nu ai încă un răspuns. Nu e nevoie să faci nimic cu toate acestea acum. Poți să rămâi câteva clipe cu ceea ce a apărut, fără să te grăbești să îi dai un sens.

Întâlnirea cu tine

Nu știu cum arată acest proces pentru tine, și nici nu cred că există o cale universală. Unele femei ajung la el printr-un moment în care ceva se rupe și nu mai e posibil să continui în același fel. Altele ajung la el mai lent, printr-o acumulare de mici nerecunoașteri, de momente în care ceva în ele spune că nu e în regulă și nu știu exact ce.

Uneori procesul ăsta e însoțit de o tristețe neașteptată, pentru versiunile tale pe care le-ai sacrificat fără să știi că o faci, pentru lucrurile pe care nu ți le-ai permis, pentru femeia care ai fi putut deveni dacă ai fi avut, mai devreme, libertatea de a afla cine ești. Tristețea aceea e importantă și merită loc, fără să fie grăbită spre acceptare sau recunoștință.

Și uneori, alături de tristețe, apare ceva mai blând, o curiozitate față de tine pe care poate nu ai mai simțit-o de mult. Începi să te întrebi ce îți place cu adevărat, ce te atrage, ce te face să te simți vie, ce ai vrea să încerci dacă nu ai de demonstrat nimic nimănui și dacă nu ar exista nicio privire în funcție de care să te organizezi.

Poate că nu te regăsești în cuvântul feminitate. Poate că pentru tine experiența asta are alt nume sau nu are niciunul. Dar dacă te regăsești în experiența de a trăi mult timp sub privirea și așteptările celorlalți și de a nu mai ști exact ce rămâne când privirea dispare, atunci poate că întrebarea care contează nu e ce înseamnă să fii femeie, ci ce simți tu când nu mai ai nevoia de fi nimic anume pentru nimeni.

Și poate că acolo, în liniștea aceea, ceva din tine începe să devină familiar. Nu pentru că ai descoperit, în sfârșit, cine ai fost dintotdeauna, ci pentru că începi să îți acorzi atenție într-un fel în care poate nu ai făcut-o până acum. Ca lumina de dimineață, care există înainte să fie privită și care nu are nevoie de nimeni care să o confirme ca să fie reală.

Privirea celorlalți ne poate arăta ceva adevărat despre noi. Problema apare când e singura oglindă pe care o avem.