Dorul de propria suferinȚĂ: de ce ne e atât de greu sa fim bine?

Despre frica de schimbare, doliul vechiului Sine și ceea ce se întâmplă atunci când nu mai suntem doar cine am fost

Există o casă tăcută în noi în care, uneori, locuim atât de mult timp încât ajungem să o confundăm cu noi înșine. Are camere cunoscute, chiar dacă nu sunt neapărat luminoase, colțuri în care știm unde să ne retragem și ferestre prin care am învățat să privim lumea. Poate fi casa tristeții, dar nu întotdeauna este doar tristețe. Pentru unii poate fi anxietatea, pentru alții vinovăția, nevoia de control, hiper-responsabilitatea, furia sau sentimentul că trebuie mereu să fie puternici. Uneori este chiar rolul celui care repară, care salvează, care duce, care rezistă.

Sunt stări și moduri de a funcționa care, la un moment dat, ne-au ajutat să traversăm ceva și care, tocmai pentru că au fost atât de mult timp prezente, ajung să se lipească de imaginea pe care o avem despre noi.

De aceea, există un paradox despre care vorbim prea puțin: uneori nu ne este teamă doar că vom suferi din nou. Ne este teamă și că, dacă nu mai suferim, nu vom mai ști cine suntem.

„Sunt mai bine, dar mă agăț de tristețe ca și cum ea sunt eu. Mi-e greu să mă văd în noul mod.” Este o mărturisire care poate părea contradictorie. Dacă ne-am dorit atât de mult să ne fie mai bine, de ce ar exista în noi o parte care se întoarce către ceea ce ne-a durut?

Pentru că starea în care am trăit mult timp devine familiară, iar familiarul are o putere uriașă asupra noastră. Chiar și atunci când nu ne face bine, îl cunoaștem. Știm cum funcționează. Știm cum să ne mișcăm în interiorul lui.

Când ceea ce ne-a protejat începe să semene cu cine suntem

Nu alegem, de regulă, să suferim. Dar putem ajunge să ne organizăm viața în jurul suferinței. Tristețea poate deveni una dintre formele prin care ne simțim reali. Anxietatea ne poate ține permanent vigilenți și ne poate face să credem că, dacă anticipăm suficient, vom putea preveni ceea ce ne-ar putea răni.

Vinovăția ne poate face să simțim că suntem oameni buni pentru că avem grijă de ceilalți. Furia poate fi modul prin care ne protejăm de neputință. Controlul poate deveni o formă de siguranță.

Iar responsabilitatea dusă la extrem poate ajunge să ne ofere un sentiment de valoare: dacă eu mă ocup de toate, atunci sunt necesară.

Problema apare atunci când ceea ce a fost cândva o modalitate de a face față devine o definiție a propriei persoane. Nu mai spunem „am multă anxietate”, ci „eu sunt o persoană anxioasă”. Nu mai spunem „trec printr-o perioadă tristă”, ci „eu sunt tristă”. Nu mai spunem „am învățat să am grijă de ceilalți”, ci „eu sunt cea care se ocupă de toate”.

Granița dintre mecanismul de protecție și identitate începe să dispară.

Când începi să te simți mai bine și ceva din tine se sperie

Iar atunci când lucrurile încep să se schimbe, apare o confuzie profundă.

Poate că te trezești într-o dimineață și observi că gândurile nu mai aleargă la fel de repede. Că o situație care înainte te-ar fi răscolit nu mai are aceeași putere. Că poți spune „nu” fără să te prăbușești sub vinovăție. Că ai chef să creezi, să te joci, să descoperi, să te apropii de oameni sau pur și simplu să fii.

Și, în loc să apară doar ușurarea, poate apărea și ceva mult mai greu de explicat: o senzație de gol, de nesiguranță sau chiar o dorință subtilă de a te întoarce la ceea ce cunoșteai. Nu pentru că îți dorești să suferi.

Ci pentru că noul nu are încă aceeași formă ca vechiul.

Vechiul Sine avea o logică. Știa ce are de făcut. Știa cum să se apere, cum să anticipeze, cum să reziste. Poate că știa chiar și cum să primească iubirea. Noul Sine, în schimb, nu are încă un manual de utilizare.

Nu știe întotdeauna cum să fie bine fără să se simtă vinovat. Nu știe cum să primească fără să ofere ceva la schimb. Nu știe cum să fie puternic fără să fie în permanență în luptă.

Și poate că tocmai aici începe adevărata magie: nu în momentul în care vechiul dispare, ci în perioada în care vechiul nu mai funcționează la fel, iar noul încă nu se simte al tău.

Dacă nu mai sunt tristă, înseamnă că ceea ce am trăit nu mai contează? Dacă nu mai sunt cea care suferă, cine mai sunt?

Poate că aici avem nevoie de o altă perspectivă asupra schimbării. Nu trebuie să ne omorâm vechea versiune pentru a putea deveni altcineva. Nu trebuie să privim trecutul ca pe un dușman. Putem să înțelegem de ce am devenit ceea ce am devenit și să recunoaștem că, într-un anumit moment, acele forme de adaptare au avut un sens. Uneori, ceea ce ajunge sa fie transformat nu este partea care a încercat să ne protejeze, ci locul pe care îl ocupă ea în prezent.

Dacă renunț la durere, ce mai rămâne din mine?

Aici lucrurile devin și mai subtile. Uneori nu ne este teamă doar să pierdem durerea. Ne este teamă să nu pierdem ceea ce a crescut în noi alături de ea. Poate că am devenit sensibili pentru că am simțit mult. Profunzi pentru că am fost nevoiți să înțelegem lucruri complicate. Creativi pentru că imaginația ne-a oferit un spațiu în care puteam respira.
Intuitivi pentru că trebuia să observăm rapid ce se întâmplă în jurul nostru.
Și atunci apare o teamă foarte omenească: dacă renunț la suferință, nu voi pierde și aceste părți din mine? Dacă nu mai sunt tristă, mai sunt profundă? Dacă nu mai sunt anxioasă, mai sunt atentă? Dacă nu mai trebuie să mă lupt, mai sunt puternică? Poate că nu tristețea a creat aceste lucruri. Poate doar a fost terenul în care au crescut. Putem păstra sensibilitatea fără să păstrăm suferința, profunzimea fără tristețe, intuiția fără hipervigilență, creativitatea fără haos. Putem păstra focul fără să mai avem nevoie de incendiu.

Poate că adultul nu este omul care duce totul

Această trecere este legată și de felul în care am învățat să privim maturitatea. Pentru mulți dintre noi, adultul a fost omul responsabil, cel care muncește, plătește, rezolvă, duce, nu se plânge și știe ce face. Dacă aceasta este imaginea pe care am primit-o, nu este de mirare că uneori ne este greu să ne dorim cu adevărat să fim adulți.

Cine ar vrea să intre într-o lume care pare construită numai din obligații?

Poate că există însă și o altă formă de maturitate. Una în care responsabilitatea nu înseamnă să porți totul, ci să alegi ce merită purtat. În care poți cere ajutor fără să te simți slab. În care poți spune „nu” fără să construiești o justificare interminabilă. În care poți să nu știi, să te răzgândești, să te joci, să fii curios și să faci lucruri care nu au o utilitate imediată.

Poate că maturitatea nu este greutatea pe care o putem duce, ci libertatea cu care alegem ce ducem.

Când nu mai ai nimic de demonstrat

În acest proces poate apărea și nevoia de a demonstra. Să arătăm că putem. Să reușim tocmai acolo unde cineva ne-a făcut să ne simțim incapabili. Să luptăm, să ținem, să rezistăm. Și este ceva profund uman în această nevoie. Există o satisfacție reală în momentul în care putem spune: „Uite, am reușit.” Dar există o diferență între puterea demonstrată și puterea asumată.

Prima are nevoie de un martor. A doua începe să existe și atunci când nu se uită nimeni.

La un moment dat, poate apărea întrebarea: Mai am nevoie să mă vadă cineva ca să știu că pot?
Poate că acesta este unul dintre pașii cei mai importanți ai maturizării: să putem lupta atunci când este nevoie, dar să nu mai avem nevoie de luptă pentru a ști cine suntem.

Și dacă în tine există o parte pe care nu vrei să o domesticești?

Poate există în noi o parte care nu vrea să fie complet domesticită. O parte creativă, instinctuală, curioasă, erotică, misterioasă, puțin sălbatică. O parte care nu încape perfect în regulile celorlalți și care poate începe să se facă auzită tocmai atunci când nu mai suntem ocupați doar cu supraviețuirea.

Poate că această parte ne sperie pentru că este nouă. Dar poate că nu trebuie să o transformăm în ceva mai „cuminte” doar pentru a ne simți în siguranță.

Poate că devenirea nu înseamnă să devenim mai asemănători cu ceea ce se așteaptă de la noi, ci să devenim suficient de întregi încât să putem face loc și acelor părți din noi care au fost mult timp ținute la margine.

Nu plecăm de la noi înșine

De aceea, poate că nu despre tristețe este, în cele din urmă, vorba. Sau nu numai despre tristețe. Este despre familiaritate, despre loialitate, despre frica de necunoscut, despre rolurile pe care le-am purtat atât de mult încât am ajuns să le confundăm cu noi. Este despre dificultatea de a renunța la o identitate care ne-a oferit cândva sens, chiar dacă astăzi a devenit prea strâmtă.

Poate că libertatea nu începe atunci când nu mai avem nicio rană, nicio frică sau nicio tristețe. Poate începe atunci când acestea nu mai trebuie să organizeze întreaga noastră viață.

Când putem fi profunzi fără să fim triști. Sensibili fără să fim permanent vulnerabili. Responsabili fără să purtăm totul. Puternici fără să fim mereu în luptă. Creativi fără să avem nevoie de haos. Și vii fără să avem nevoie de suferință ca dovadă că existăm.

Poate că întrebarea nu este „Cum scap de persoana care am fost?”

Poate că este mult mai blândă și, în același timp, mult mai dificilă: Ce din cine am fost merită să vină cu mine?

Poate nu este nevoie să ne părăsim pe noi înșine ca să ne transformăm.Poate că trebuie doar să învățăm, încet, să plecăm din locurile în care am supraviețuit fără să uităm cine am fost acolo. Și să descoperim că există viață și dincolo de ceea ce ne-a durut.