Ce ramâne când cade tot ce nu e esential?

Există ceva în Octombrie care se simte înainte să poată fi explicat. Poate fi lumina care se schimbă, aerul mai rece sau felul în care zilele par să se retragă puțin câte puțin. Dar, dincolo de toate acestea, există o schimbare mai greu de numit: parcă ceva din noi începe să se întoarcă spre interior. După lunile în care viața pare să se desfășoare mai mult în afară, toamna aduce o altă formă de ritm. Ne mișcăm poate mai puțin, petrecem mai mult timp în spațiile noastre și avem, uneori fără să ne propunem, mai mult contact cu ceea ce se întâmplă înăuntru.
Poate de aceea toamna are ceva melancolic. Nu neapărat pentru că este un anotimp al pierderii, ci pentru că ne face mai conștienți de trecerea timpului. Unele lucruri care păreau importante în urmă cu câteva luni nu mai au aceeași intensitate. Unele planuri au rămas în urmă, unele relații s-au schimbat, unele dorințe s-au stins sau au făcut loc altora. Iar ceea ce în timpul verii putea fi acoperit de mișcare și de zgomot devine acum mai greu de ignorat.
Copacii fac acest lucru fără să transforme schimbarea într-o problemă. Lasă să cadă ceea ce nu mai este necesar și își retrag energia către ceea ce rămâne. Nu încearcă să păstreze frunzele cu orice preț și nu privesc venirea iernii ca pe un eșec. Pentru ei, există un ritm în care unele lucruri trebuie să plece pentru ca viața să poată continua.

Noi avem nevoie, de multe ori, de mai mult timp pentru a accepta același lucru.

Ce ne este greu să lăsăm

Există lucruri pe care le păstrăm mult după ce ele și-au încheiat rostul. Nu întotdeauna pentru că ne mai fac bine, ci pentru că ne-am obișnuit cu ele. O relație, un proiect, un rol, o imagine despre noi sau chiar o anumită versiune a vieții pot deveni atât de familiare încât renunțarea la ele pare mai greu de imaginat decât continuarea.

Și aici apare o diferență importantă între ceea ce este încă viu și ceea ce doar continuăm să susținem.
Uneori știm că ceva s-a terminat, dar încă investim energie în a-l ține în picioare. Mai încercăm o dată. Mai explicăm. Mai reparăm. Mai așteptăm. Mai facem un plan. Ne spunem că poate lucrurile se vor schimba dacă noi vom face ceva diferit. Iar perseverența, care în multe situații este o calitate, poate deveni o formă subtilă de a nu accepta realitatea.
Poate că una dintre cele mai dificile experiențe este aceea de a recunoaște că unele lucruri nu mai pot fi făcute să funcționeze doar pentru că noi încă ne dorim să funcționeze.
În terapie întâlnim adesea această zonă. Un om vine pentru că suferă, dar ceea ce îl ține blocat nu este întotdeauna doar ceea ce i se întâmplă în prezent. Uneori este legătura dintre ceea ce trăiește acum și ceea ce a investit deja în acel lucru. Cu cât am pus mai mult timp, speranță, energie și identitate într-o relație sau într-un proiect, cu atât poate fi mai greu să acceptăm că acel drum nu mai este al nostru.

A renunța poate fi resimțit ca o pierdere nu doar a lucrului respectiv, ci și a unei părți din noi.

Când devenim ceea ce facem pentru ceilalți

Poate că de aici vine și dificultatea de a lăsa anumite lucruri să cadă. Pentru că nu ținem doar relații sau proiecte. Uneori ținem în viață și imagini despre cine suntem.

Suntem cei care rezolvă. Cei care nu renunță, cei care au grijă, cei care duc lucrurile până la capăt. Cei pe care ceilalți se pot baza. În timp, aceste roluri pot deveni atât de bine integrate în identitatea noastră încât este greu să ne imaginăm cum ar fi să nu mai fim așa.

Pentru unii oameni, a avea grijă de ceilalți devine o formă de a se simți necesari. Pentru alții, performanța oferă sentimentul de valoare. Pentru alții, controlul și organizarea sunt modalități prin care își creează siguranță. Toate aceste mecanisme au avut, la un moment dat, un sens. Ne-au ajutat să funcționăm, să ne adaptăm, să obținem apreciere sau să traversăm perioade dificile.

Problema apare atunci când ceea ce a fost cândva o resursă devine singurul nostru mod de a exista.

Atunci când nu mai putem doar să fim, ci vrem să facem. Când un timp liber ne provoacă neliniște. Când, după încheierea unei relații sau a unui proiect, primul nostru impuls este să căutăm imediat ceva nou. Când un spațiu gol devine atât de inconfortabil încât simțim nevoia să-l umplem înainte să avem timp să vedem ce se află în el.Am observat și în mine, în ultima perioadă, acest impuls de a mă uita repede către ceea ce urmează atunci când ceva se încheie. Nu este neapărat un lucru rău. A merge mai departe face parte din viață. Dar am început să mă întreb dacă nu cumva, uneori, ne grăbim către următorul lucru tocmai pentru că ne este greu să rămânem puțin în spațiul dintre două etape.

În acel spațiu nu mai avem nimic de reparat și nici ceva nou de construit încă. Și tocmai de aceea poate fi atât de incomod.

Poate fi o perioadă în care nu mai există aceeași agitație, aceleași întâlniri, aceleași responsabilități sau aceeași nevoie de a ține lucrurile în mișcare. La început, acest spațiu poate semăna cu golul. Ne putem simți dezorientați, plictisiți sau chiar neliniștiți. Uneori ne întrebăm dacă nu cumva am făcut o greșeală doar pentru că liniștea este atât de diferită de ceea ce cunoșteam.

Dar nu orice gol trebuie umplut.

Există spații care au nevoie să rămână libere o vreme pentru ca noi să putem observa ce apare în ele. O dorință pe care nu am mai auzit-o de mult. O oboseală pe care nu am avut timp să o simțim. O tristețe pe care am acoperit-o cu activitate. O bucurie simplă pentru care nu ne-am făcut loc. Sau poate doar nevoia de a nu mai trebui să fim, pentru o perioadă, nimic anume.

Într-o cultură în care suntem încurajați permanent să construim, să creștem, să devenim și să facem mai mult, există ceva aproape contracultural în a nu interveni imediat. În a lăsa lucrurile să se așeze. În a accepta că nu toate perioadele vieții trebuie să producă ceva vizibil.
Uneori, ceea ce se întâmplă în interior nu poate fi măsurat prin rezultate.

Ce este cu adevărat al nostru

Poate că tocmai atunci când unele lucruri cad putem începe să vedem mai clar ce a rămas.
Esențialul nu este întotdeauna ceea ce am construit cu cel mai mare efort. Nu este neapărat ceea ce am considerat important pentru că a fost validat de ceilalți și nici ceea ce ne-am propus cândva că trebuie să devenim.
Uneori, esențialul este mult mai simplu.
Sunt oamenii lângă care nu este nevoie să demonstrăm nimic. Sunt locurile în care putem respira mai ușor. Sunt lucrurile pe care le facem și atunci când nu ne vede nimeni. Sunt valorile pe care le păstrăm chiar și atunci când nimeni nu ne aplaudă pentru ele.
Sunt și acele părți ale noastre care nu au nevoie să fie transformate într-un proiect.
Poate că esențialul se vede cel mai bine atunci când încetinim. La sfârșitul unei zile în care nu mai avem energie să fim performanți, rămâne foarte puțin din imaginea pe care încercăm să o prezentăm lumii. Și poate că tocmai atunci putem observa mai clar ce ne hrănește și ce ne consumă, ce ne apropie de noi și ce ne îndepărtează.

Nu tot ce lăsăm în urmă are nevoie sa fie privit ca o greșeală.

Unele lucruri au fost potrivite pentru o anumită etapă și nu mai sunt potrivite pentru cea în care ne aflăm acum. O relație poate să fi fost importantă și totuși să se termine. Un proiect poate să fi avut sens și totuși să nu continue. O versiune a noastră poate să ne fi protejat cândva și să nu ne mai fie necesară astăzi.
A recunoaște acest lucru nu anulează ceea ce a fost. Doar îi recunoaște locul.

Ce rămâne când cade tot ce nu e esențial

Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care toamna ni le arată atât de simplu: nu tot ceea ce cade este pierdut. Unele lucruri pleacă pentru că și-au încheiat timpul. Altele pleacă pentru că nu ne mai reprezintă. Unele sunt lăsate jos cu greu, după multă rezistență. Altele dispar aproape fără să observăm. Și poate că nu este nevoie să știm imediat ce va veni în loc.
Există o formă de maturitate în a putea rămâne, pentru o vreme, într-un spațiu care nu are încă o destinație. Fără să îl umplem cu orice. Fără să transformăm fiecare sfârșit într-un nou început obligatoriu. Fără să ne cerem să știm imediat cine vom fi după ce nu mai suntem ceea ce am fost. Poate că uneori avem nevoie doar să vedem mai clar.
Ce este viu și ce doar continuăm să susținem. Ce ne aparține și ce am preluat. Ce ne hrănește și ce ne consumă și mai ales ce alegem și ce facem din teamă, obișnuință sau datorie.
Toamna nu ne cere să renunțăm la tot și nici să devenim altcineva. Ne arată doar, cu o simplitate pe care noi o complicăm adesea, că există un moment în care frunzele trebuie să cadă. Iar după ce cad, copacul nu este gol în sensul în care îl privim noi. Viața lui continuă într-un loc pe care nu îl putem vedea.
Poate că și noi avem nevoie, uneori, de astfel de perioade. Nu pentru a produce ceva nou, ci pentru a ne întoarce către ceea ce a rămas după ce am încetat să mai ținem în viață ceea ce nu mai este al nostru. Poate că acolo, în acel spațiu mai puțin spectaculos și mai puțin vizibil, începe să se contureze ceva important.

Nu neapărat o nouă versiune a noastră.

Ci una mai apropiată de ceea ce suntem.