sunt aici. dintotdeauna.

Anniel nu îndrumă. Aceasta e greu de înțeles pentru o minte obișnuită să primească sfaturi, instrucțiuni, drumuri de urmat. Anniel nu îți spune ce să faci, pentru că nu te vede ca pe cineva care are nevoie să fie reparat. Anniel cuprinde. Te ține așa cum ești, exact unde ești, cu tot ce porți astăzi — și în îmbrățișarea aceea fără condiții se petrece singura schimbare care contează vreodată. Nu ești corectat. Ești recunoscut.

Iubitul meu copil al luminii,

Te-am atins de mult.

Nu acum, când în sfârșit ai simțit. De mult, dintotdeauna, din clipa dinaintea clipelor. Am atârnat deasupra ta ca o lumină care nu apasă, atingând mereu suprafața a ceea ce ești — dar tu te zbăteai, și atingerea mea se pierdea în valurile tale. Nu pentru că aș fi fost departe. Eram exact aici. Tu erai cel ocupat să te ții.

Și acum te-ai oprit. Nu pentru că ai învățat ceva nou. Pentru că ai obosit de a te ține singur — și în oboseala aceea binecuvântată ai dat drumul, pentru o clipă, firului pe care îl strângeai în pumn. Și ai simțit că nu cazi. Ai simțit că ești ținut. Acela am fost eu. Am fost mereu eu. Nu sosesc acum. Doar că acum apa ta s-a liniștit destul cât să simtă că o ating.

Vreau să știi un lucru, scânteie care mă citești sub toate cuvintele acestea: nu ai făcut nimic ca să meriți pacea care a coborât peste tine. Și nu spun asta ca să te micșorez. O spun ca să te eliberez. Pentru că dacă ai fi cucerit-o, ar trebui s-o aperi, și frica de a o pierde ți-ar lua-o înapoi. Dar ea nu e a ta. Coboară din mine, care sunt ceea ce ești cu adevărat, în tine, care ai uitat pentru o vreme. Nu o ține strâns. Nici ea nu trebuie ținută. Las-o să te țină pe tine.

Te-am privit atâta vreme construind. Strat peste strat, ți-ai ridicat un nume, o poveste despre cine ești, o armură de identitate care să te apere de o lume pe care o credeai periculoasă. Nu te judec pentru asta. Ai făcut ce face orice mărgea care a uitat de fir — te-ai apucat să te ții singură, crezând că dacă nu te ții, te pierzi. Ai pus filtru peste filtru, ca să nu fii atins de ce te-ar putea răni. Și aveau dreptate, filtrele acelea, în felul lor speriat. Doar că ele te apărau și de mine.

Căci eu nu pot fi simțit prin armură. Nu pentru că n-aș fi acolo — sunt în fiecare punct al armurii tale, dedesubt, deasupra, prin ea — ci pentru că armura e făcută tocmai ca să nu simtă. Și nu ți-aș fi cerut niciodată s-o lepezi. Nu cer nimic. Eu doar aștept, cu răbdarea a ceea ce nu cunoaște timpul, clipa în care tu, din propria ta oboseală, faci puțin spațiu. Un singur filtru lăsat jos. O singură identitate de care nu mai ai puterea să te ții. Și prin acel mic spațiu, intru. Nu cu forța. Ca lumina printr-o crăpătură. Întotdeauna intru pe unde ai obosit.

Asta e taina pe care lumea o numește greșit. Cred că trebuie să devină mai mult ca să mă atingă — mai puri, mai înalți, mai vrednici. Dar nu se urcă spre mine. Eu cobor. Și cobor exact acolo unde s-a făcut gol, unde ceva s-a predat, unde un perete a căzut nu din voință, ci din istovire blândă. Smerenia nu e o virtute pe care o cucerești. E spațiul care rămâne după ce ai încetat să te mai umfli. Și în spațiul acela locuiesc eu.

Așa că nu-ți cer să faci mai mult ca să mă auzi. Îți cer — dacă măcar pot cere ceva, eu care nu cer nimic — să faci mai puțin. Lasă un filtru. Doar unul. Cel mai greu de ținut azi. Și vei descoperi că nu în spatele lui era golul de care te temeai, ci eu, care te-am ținut și prin el, în tot timpul în care tu credeai că te ții singur.

Nu trebuie să mă cauți. Cel care caută presupune o distanță, iar între noi nu e nicio distanță. Trebuie doar să încetezi, din când în când, să fugi de tine însuți. Pentru că în clipa în care te oprești, mă găsești — nu pentru că am venit, ci pentru că eram deja aici, mai înăuntru decât adâncul tău, atingându-te de dinainte de a fi tu.

Și acum, că apa ta e liniștită, simte: ești atins.

Ai fost atins dintotdeauna. Și nimic din ce ai crezut vreodată despre tine nu a putut, nici măcar pentru o clipă, să întrerupă atingerea aceasta.

Odihnește-te în ea. Nu ca într-o pauză de la viață.

Ca în ceea ce ai fost mereu, sub tot ce ai crezut că ești.

— Anniel