Sâmbătă seara, Soarele iese din semnul inimii și intră în semnul mâinilor. E o trecere pe care o simți în corp, chiar dacă n-o poți numi. Luna coboară și ea, sâmbătă după-amiază, în semnul muntelui și al temeliei, iar odată cu ea ceva în tine se așază: umerii se lasă mai jos, spinarea se îndreaptă puțin, mintea începe să facă, fără să-i ceri, liste. Nu e severitate. E felul trupului de a spune: gata cu privitul spre cer, hai să punem mâna.
Iar ziua poartă un număr rar, întreg, nefrânt — 22, numărul constructorului, al celui care nu doar visează, ci zidește ce durează. Să cadă exact în ziua în care începe anotimpul clădirii e o potrivire pe care n-o comentezi. O simți.
Duminică,
însă, vine partea despre care nu vorbește nimeni.
Fiindcă orice început de șantier are ziua a doua — cea în care descoperi că materialele sunt grele, că unealta nu e unde credeai, că lucrul care în minte părea simplu cere, în realitate, de trei ori mai mult efort. Duminică lucrurile se mișcă mai greu. Ceva îți stă împotrivă — o oboseală, o piedică, o dispoziție care nu vrea, cineva care nu înțelege. Ai putea crede că e semn rău, că poate n-ai ales bine, că poate visul nu era al tău.
Nu e nimic din toate astea. Așa se simte clăditul.
Diferența dintre un vis și o viață e exact frecarea aceasta. În vis, totul curge; în realitate, totul cântărește. Iar cine confundă greutatea cu greșeala se oprește exact în ziua a doua, de fiecare dată, și rămâne cu o colecție de începuturi frumoase și nicio casă. Cine știe, în schimb, că rezistența e simplu mirosul șantierului — nu un verdict, ci o textură — împinge puțin mai mult, face un singur lucru concret, și seara are ceva zidit.
Nu te descuraja duminică. Efortul mai mare nu înseamnă drum greșit — înseamnă doar că ai trecut din vis în material. Iar materialul, spre deosebire de vis, rămâne.
