când mintea ne conduce viata – Despre obsesie, fantezie și libertatea de a alege

Mintea este cea care deseori ne dă bătăi de cap. Este cea care blochează emoția, cea care blochează intuiția, poate chiar imaginația pur creatoare. Mentalul nostru este împărțit în două straturi: Mentalul inferior și Mentalul superior. Adică, mai exact, Mentalul inferior este ocupat cu gânduri negative, credințe limitative, pe când mentalul superior este ocupat cu gânduri de ordin superior, precum revelații, conștientizări și o gândire corectă asupra situațiilor de viață. La un nivel mai profund, Mintea se împarte în trei tipuri: mintea senzorială, mintea intermediară și mintea conștientă. Mintea senzorială este cea prin care filtram trăirile noastre, sentimentele și emoțiile. Mintea intermediară este cea care are legătură cu credințele de viață. Mintea conștientă este acea uniune cu Dumnezeu.
Mai înainte de toate, ca să accedem la această minte conștientă, avem nevoie de trei ingrediente necesare: mai întâi este imaginația, apoi inspirația și, după intuiția.
Să nu uităm că în mintea inferioară se află bârfa, obsesiile și fanteziile. Bazate mult pe filmele de la Hollywood, pe invidie, gelozie, orgoliu și pe un sens absolut absurd asupra sensului în viață, aceste forme de manifestare fac totuși parte din viața noastră, dar nu sunt parte integrantă din realitatea curentă.
La un moment dat, cu toții am avut o obsesie, o fantezie. Fie legată de partea financiară, fie legată de partea de cuplu – poate ne-a picat cineva cu tronc, așa cum spune și metafora. A avea o obsesie de a cuceri pe cineva sau de a obține ceva material cu orice preț orientează individul către un sens superficial, plin de mândrie și orgoliu.
Regiunile noastre interne, ale ego-ului nostru, vor face tot posibilul să ne tenteze să pierdem din vedere adevăratul sens al misiunii noastre și al sufletului nostru.
Dar hai să analizăm mai bine de ce suntem orbiți uneori de aceste obsesii, fantezii și comportamente compulsive la nivel personal.

Când ceea ce gândim începe să ne conducă

Acestea nu sunt lucruri neapărat diferite, ci pot fi moduri diferite prin care psihicul încearcă să obțină ceva: plăcere, liniștire, reglare, apropiere, control, stimulare, descărcare sau chiar să evite un anumit sentiment. Uneori mâncăm mai mult decât ne este foame. Alteori deschidem televizorul și rămânem ore întregi în fața unui ecran, deși știm că avem nevoie de odihnă. Ne refugiem în telefon, în social media, în cumpărături, în pornografie, în muncă sau într-o anumită persoană. Ne gândim obsesiv la ceva sau la cineva și, fără să ne dăm seama, întreaga noastră energie începe să graviteze în jurul acelui lucru.
La început pare că noi alegem. Apoi, încet, alegerea începe să dispară.
Și poate acesta este unul dintre cele mai importante momente în care merită să ne oprim și să ne întrebăm: Eu aleg acest lucru sau acest lucru a început să mă aleagă pe mine?
O fantezie, un gând sau un comportament nu reprezintă, în sine, o problemă. Ele fac parte din natura umană. Devine însă important momentul în care nu mai putem ieși din ele, când devin rigide, repetitive și ajung să ne consume energia, timpul și libertatea interioară.
Pentru că problema nu este întotdeauna ceea ce facem. Uneori problema este că nu mai putem să nu facem.

Bucla în care intrăm fără să ne dăm seama

Putem privi obsesia sau comportamentul compulsiv ca pe o buclă psihică:

tensiune → gând sau fantezie → anticipare → comportament → plăcere/descărcare → liniștire temporară → reapariția tensiunii.

De exemplu: Mă simt singur → apare nevoia de a mă refugia în ceva → caut telefonul → pentru câteva minute mă simt mai bine → tensiunea scade → apoi revine.
Sunt anxios → vreau să mănânc → mănânc mai mult decât am nevoie → pentru moment mă liniștesc → apoi apare vinovăția → anxietatea crește din nou.
Sunt epuizat → mă uit la un serial după altul → pentru câteva ore nu mai trebuie să simt nimic → adorm târziu → a doua zi sunt și mai obosit.
Din exterior, comportamentele par complet diferite. Din interior, însă, ele pot îndeplini aceeași funcție. Și aici începe adevărata explorare psihologică. Nu mai este suficient să ne întrebăm: „De ce fac asta?”Putem întreba: „Ce încearcă acest comportament să facă pentru mine?”

O să aduc, ca de obicei, în prim-plan două viziuni ale autorilor mei preferați. Richard Erskine este foarte interesant din acest punct de vedere. În psihoterapia integrativă, el privește comportamentele repetitive nu doar ca pe niște lucruri care trebuie eliminate, ci ca pe niște comportamente care au dobândit, la un moment dat, o anumită funcție psihologică. Un comportament repetitiv poate să ne ofere predictibilitate, stabilitate, continuitate sau chiar un anumit sentiment despre cine suntem. Și atunci apare o întrebare mult mai blândă și mai profundă decât „De ce nu te poți opri?”: „Ce îți oferă acest lucru?”

Poate că îmi oferă liniște. Poate că îmi oferă o evadare. Poate că mă ajută să nu simt singurătatea. Poate că îmi oferă senzația că dețin controlul. Poate că îmi permite să nu mă întâlnesc cu o durere. Poate că, pentru câteva momente, îmi dă sentimentul că sunt viu. Poate că undeva, în interior, există o nevoie care nu a găsit încă o formă mai sănătoasă de a fi exprimată.

Peter Levine: înainte de poveste există corpul

Și ajungem la Peter Levine, unde perspectiva devine foarte apropiată de zona psihosomatică. Levine pune un accent important pe ceea ce se întâmplă în corp și pe felul în care sistemul nervos răspunde la stres și la experiențele copleșitoare. Uneori, ceea ce numim „impuls” poate fi precedat de o stare corporală pe care nici măcar nu o observăm. Poate fi o neliniște în abdomen. O presiune în piept. Un nod în gât. O agitație. Un gol. O tensiune. O nevoie de a face imediat ceva pentru ca acea stare să dispară. Și atunci mintea vine cu soluția pe care o cunoaște: „Mănâncă.” „Deschide telefonul.” „Caută-l.” „Uitǎ-te la ceva.” „Cumpără ceva.” „Fă ceva ca să nu mai simți.”
Impulsul poate începe, uneori, în corp înainte de a deveni o poveste mentală. Iar dacă nu suntem conectați la corpul nostru, observăm doar finalul procesului: comportamentul. Spunem: „Nu știu de ce am făcut asta. Pur și simplu m-am trezit făcând-o.”
Dar poate că acel „pur și simplu” ascunde multe lucruri care s-au întâmplat înainte și pe care nu le-am observat.

Mintea conștientă – locul în care apare alegerea

Și aici ne întoarcem la început. Poate că adevărata noastră putere nu constă în a nu mai avea gânduri, fantezii, dorințe sau impulsuri. Nu cred că putem trăi astfel. Poate că puterea adevărată este să devenim suficient de conștienți încât să le putem observa fără să fim imediat conduși de ele. Să pot observa că sunt gelos fără să devin gelozia mea. Să observ că vreau să mănânc fără să transform automat dorința în acțiune. Să observ că vreau să fug într-un serial fără să mă condamn. Să observ că mă gândesc obsesiv la o persoană fără să confund intensitatea gândului cu iubirea. Să observ că o parte din mine vrea ceva și să pot întreba: „De ce ai nevoie, de fapt?”

Aceasta este, poate, diferența dintre o minte care ne conduce și o minte care ne servește.

Concluzie: nu tot ceea ce gândești trebuie să devină realitate

Poate că una dintre cele mai mari maturizări ale noastre este să învățăm să nu mai credem tot ceea ce ne spune mintea. Mintea poate produce scenarii extraordinare. Poate crea povești, poate reînvia trecutul, poate construi lumi întregi. Poate transforma o dorință într-o necesitate și un gând într-o obsesie.
Nu orice dorință trebuie urmată.
Nu orice gând trebuie crezut. Nu orice fantezie trebuie trăită. Pentru că, uneori, ceea ce numim obsesie nu este decât o parte din noi care a strigat atât de mult timp, încât am uitat să o mai ascultăm. Iar atunci când începem să o ascultăm cu adevărat, nu mai avem nevoie să luptăm cu noi înșine.

Începem, încet, să ne întoarcem la noi.