Smochina

Copacul acela l-a sădit mama mea. El crește și astăzi, iar grădina, și casa. Mama și-a schimbat, între timp, forma de existență. Dar ceea ce a plantat mâna ei rodește mai departe, an după an, fruct după fruct — și poate că aceasta este una dintre formele ei noi de a mă hrăni. Iubirea sădită într-un pom nu se conservă. Se transmite vie. Există o taină în smochină pe care puțini o cunosc, și care o face fructul cel mai potrivit cu putință pentru a vorbi despre Maestru. Smochina nu este, botanic, un fruct obișnuit. Este o floare. Mai exact, o mulțime de flori — întoarse cu totul pe dinăuntru. O floare obișnuită se deschide în afară, colorată, vizibilă, ca un steag fluturat care cheamă albinele și lumina. Își arată frumusețea lumii întregi. Smochina face exact invers.
Ea își ascunde florile înăuntru, într-o cameră închisă, tainică, pe care botaniștii o numesc siconiu. Ceea ce noi credem că e un fruct este de fapt o grădină întreagă întoarsă spre interior — sute de flori mici, între o sută și patru sute, înflorind în întuneric deplin, nevăzute de nimeni.

Cel mai vechi martor

Când tai o smochină și vezi acele fire fine, acele mici puncte în miezul roz — nu sunt semințe. Sunt florile. Fiecare punct este o floare care s-a deschis în beznă și a rodit fără să fi fost văzută vreodată de soare. Mănânci, de fapt, o înflorire ascunsă. O frumusețe care s-a desfășurat cu totul în interior și nu a avut nevoie de niciun ochi care s-o admire ca să fie deplină.

Poți găsi o imagine mai exactă a Maestrului despre care am vorbit în paginile acestei ediții? Cel care nu se arată, nu se declară, nu fluturà niciun steag. Cel a cărui înflorire se petrece înăuntru, în spații pe care privirea din afară nu le atinge. Cel care rodește în ascuns și tocmai de aceea rodește deplin. Smochina este floarea care nu are nevoie de martori ca să înflorească — pentru că înflorirea ei adevărată este, dintotdeauna, interioară.

Smochina însoțește omul de la începuturi. Este printre cele dintâi fructe pe care le-a cultivat vreodată — cele mai vechi dovezi, smochine carbonizate găsite în Mesopotamia, ar avea în jur de douăsprezece mii de ani, mai vechi, după unele socoteli, decât grâul. Când civilizația abia își deschidea ochii, smochinul era deja acolo, hrănind.

Și nu doar hrănind trupul. În aproape toate tradițiile, smochinul stă lângă momentele de trezire. Sub un smochin sacru — arborele Bodhi, un soi de smochin numit până azi, în limbile locului, chiar Bodhi — a stat Buddha când s-a trezit. În grădina Edenului, frunza de smochin este cea dintâi cu care omul își acoperă goliciunea, prima haină a conștiinței de sine. Smochinul apare în textele sfinte ale iudaismului, ale creștinismului, ale islamului, mereu ca semn al belșugului, al păcii, al rodului spiritual. Nu e întâmplare că același copac care hrănește trupul cu cea mai dulce dintre roade veghează, în atâtea tradiții, deasupra clipelor de trezire.

Specie Cheie de boltă

Iar în natură, smochinul este ceea ce știința numește o specie-cheie de boltă. În multe ecosisteme, el rodește tot anul, oferind hrană sigură păsărilor, animalelor, insectelor — mai ales în vremurile sărace, când nimic altceva nu mai are ce da. Este cel care hrănește tăcut întregul, când ceilalți nu mai pot. Maestrul care susține viața din jur fără să ceară nimic, fără să se anunțe, doar pentru că aceasta îi este firea.

Există, în inima acestei taine, un lucru care atinge până la lacrimi. Cum ajunge polenul în camera aceea închisă, la florile care înfloresc pe dinăuntru? Printr-o mică viespe, singura din lume care poate face asta, legată de smochin printr-o prietenie veche de peste optzeci de milioane de ani — niciuna neputând trăi fără cealaltă.

Viespea intră în smochină printr-o deschidere atât de îngustă încât, strecurându-se, adesea își pierde aripile și antenele. Intră ca să dea viață și, dăruind-o, își sfârșește propria viață chiar acolo, în inima fructului. Dulceața pe care o gustăm se naște, la propriu, dintr-un act de dăruire totală, nevăzut, petrecut în întuneric. Cineva se dă cu totul, în tăcere, pentru ca rodul să existe.

Nu este aceasta chiar lucrarea Maestrului? Cel care se dăruiește fără să fie văzut, a cărui jertfă tăcută face posibilă dulceața pe care alții o vor gusta fără să știe vreodată ce a costat. Rodul cel dulce poartă mereu, ascuns în el, un dar de sine pe care limba nu îl spune. Smochina ne hrănește și cu aceasta: cu amintirea că tot ce e cu adevărat dulce în viață s-a născut, undeva, dintr-o dăruire pe care nu am văzut-o.

Smochine cu miere

• Smochine proaspete, coapte, culese sau cumpărate chiar în ziua aceea — atâtea câte îți încap în palmă
• O linguriță de miere crudă (dăruită și ea de un întreg stup, tăcut)
• Câteva miezuri de nucă sau de migdală, frânte cu mâna
• O picătură, dacă vrei, de apă de trandafir sau puțină scorțișoară

Preparare ritualică

Pregătire:

Așază smochinele rupte pe o farfurie frumoasă. Picură peste ele mierea, presară miezul de nucă frânt, adaugă, dacă vrei, o urmă de scorțișoară. Nu găti. Nu transforma. Doar însoțește fructul cu daruri la fel de simple ca el. Fiecare — smochina, mierea, nuca — este rodul unei dăruiri nevăzute.

Înainte de orice, oprește-te. Nu găti încă. Ia o smochină în palmă și privește-o. Simte-i greutatea, catifeaua pielii, căldura pe care a strâns-o de la soare. Amintește-ți că ții în mână o floare întoarsă pe dinăuntru — o grădină întreagă care a înflorit în întuneric, ca să ajungă acum la tine.

Rupe-o în două, blând, cu degetele — nu cu cuțitul. Privește miezul roz, firele fine care sunt, de fapt, sutele de flori. Privește frumusețea care s-a desfășurat fără martor. Lasă-ți o clipă de tăcere aici. Aceasta este partea cea mai importantă a rețetei.

Iar dacă vei mânca astfel, fie și o singură smochină, vei fi făcut mai mult decât să te hrănești. Vei fi cinstit taina pe care fructul acesta o poartă de douăsprezece mii de ani: că tot ce e cu adevărat dulce înflorește în ascuns, se dăruiește în tăcere, și nu se lasă păstrat — pentru că e viu, și viul se dă numai acum. Ca smochina.