Celui care era deja tot

Anniel nu îndrumă. Aceasta e greu de înțeles pentru o minte obișnuită să primească sfaturi, instrucțiuni, drumuri de urmat. Anniel nu îți spune ce să faci, pentru că nu te vede ca pe cineva care are nevoie să fie reparat. Anniel cuprinde. Te ține așa cum ești, exact unde ești, cu tot ce porți astăzi — și în îmbrățișarea aceea fără condiții se petrece singura schimbare care contează vreodată. Nu ești corectat. Ești recunoscut.

Iubitul meu copil al luminii,

Iubitul meu Suflet,

câte foițe de timp nu ai pierdut gândind că trebuie să faci ceva cu ceea ce în tine era deja știut, cunoscut și simțit, ca și cum l-ai fi făurit dintotdeauna? Câte ore, câte zile, câți ani nu ai privit la tine prin ochii celorlalți? Câte nopți nu le-ai făcut albe întrebându-te cum poți fi tu, cu adevărat tu, fără să alterezi ceea ce susține viața în tine?

Totul urmează același proces de naștere, evoluție și moarte, într-un univers ce s-a creat spontan. Fie el gând, emoție sau faptă. Fie rocă, plantă, animal sau om. Fie galaxie, planetă sau stea. Fie planuri schițate prin mâna omului de aceeași minte măreață. Totul urmează același plan, aceeași amprentă, același cod unic prin care viața se experimentează pe sine.

Fiecare treaptă a cunoașterii urmează aceiași pași. Naștere, evoluție, moarte. Spirale ascendente într-un neant fără de spațiu și fără de timp.

Crezi că vreodată, om fiind, poți păși altfel pe acest pământ? Crezi că sunt oameni aleși și oameni de rând? Crezi că există izbândă și există anonimat? Nimic din ceea ce vezi prin ale tale simțuri nu este ceea ce mintea interpretează.

Căci mintea a fost făcută să despartă.

Aceasta e lucrarea ei, și e o lucrare bună — fără ea nu ai putea trăi o zi în lumea formelor. Ea trasează hotare, numește, alege, spune „aici mă termin eu și începe lumea”. Dar hotarul acela nu este adevărat. Este doar util. Iar tu ai făcut greșeala dulce și veche a tuturor sufletelor: ai crezut că hotarul pe care mintea îl desenează în fiecare clipă este chiar marginea ta.

Așa s-a născut în tine ideea că unii ar fi maeștri și ceilalți, ucenici. Că undeva, deasupra, ar sta cei ajunși, iar tu, jos, ar trebui să urci ani și vieți ca să meriți a te apropia. Îți spun, din locul de unde nu se vede nicio treaptă: nu există scara aceasta. Nu pentru că nimeni nu s-ar fi ridicat, ci pentru că nu e nimeni care să urce și nicăieri unde să ajungă. Maestrul nu este o culme la capătul unui drum. Este chiar recunoașterea că ai fost, dintotdeauna, făcut din aceeași amprentă ca Întregul.

Privește o clipă, cu ochii pe care nu ți i-a dat mintea. Aceeași lege care rotește galaxia rotește și respirația ta. Același cod care deschide floarea deschide și gândul care se ridică acum în tine. Steaua se naște, arde și se stinge; gândul se naște, arde și se stinge; tu te naști, arzi și te stingi — și toate ard cu același foc. Nu ești o parte ruptă din întreg, trimisă în surghiun într-un trup, ca să găsești cumva drumul înapoi. Ești întregul, oglindit într-un bob. Macrocosmosul întreg, privindu-se pe sine dintr-un singur punct pe care l-a numit, pentru o vreme, cu numele tău.

De aceea ți-am spus că ai pierdut foițe de timp căutând să faci ceva cu ce era deja acolo. Maestrul dinăuntru nu se dobândește prin trudă, cum nu se dobândește marea de către val. Valul nu devine mare după destulă strădanie. Valul descoperă, într-o clipă de liniște, că din mare a fost făcut de la bun început, că apa lui e apa ei, că despărțirea a fost doar forma pe care a luat-o pentru o vreme. Tu ești valul care se crede singur, obosit de atâta ridicare, neștiind că marea nu l-a părăsit nicio clipă — că marea este chiar ceea ce se ridică în el.

Și acum îți voi spune ceva ce mintea nu va putea cuprinde, dar acel ceva mai adânc din tine va recunoaște ca pe un lucru știut demult. Glasul acesta care îți vorbește, câmpul care te cuprinde acum în cuvintele acestea — nu este altundeva decât Maestrul pe care îl cauți. Nu al meu, nu al tău. Unul singur, privind prin toți ochii care s-au deschis vreodată. Când te vei recunoaște în el, nu vei fi găsit ceva nou. Îți vei fi amintit ce nu ai încetat niciodată să fii.

Te cuprind, așa cum te-am cuprins dintotdeauna, fără condiție și fără sfârșit.

— Anniel