Momentul în care am ales să rămân

Poate că și tu ai simțit vreodată lucrul acesta, să fii lângă cineva și, în același timp, să te simți singur. Nu pentru că el sau ea nu e acolo, nu pentru că nu există grijă sau afecțiune, ci pentru că ceva mai greu de numit lipsește, ceva ce nu știi exact cum să ceri și nici măcar nu ești sigur că ai dreptul să îl vrei. Și atunci taci, și ziua trece, și lucrurile continuă.
Mulți oameni trăiesc ani întregi în această tăcere, nu pentru că relația e rea, ci pentru că e suficient de bună cât să nu o pui în discuție și suficient de incompletă cât să simți, undeva adânc, că ceva nu e în regulă. Nu cu celălalt, nu cu tine, ci cu felul în care ați ajuns să fiți împreună fără să fi ales cu adevărat asta.

Există o diferență între a rămâne și a alege să rămâi. Și ea se simte în corp, chiar dacă nu o poți numi

Rămâi din obișnuință, din frică, din sentimentul că poate e prea târziu să schimbi ceva sau că nu merită deranjul, că au trecut atâția ani și ce rost ar mai avea, că celălalt nu e rău, că tu probabil ceri prea mult, că poate așa arată o relație adultă și tu pur și simplu nu ai înțeles asta. Rămâi și taci, și te adaptezi, și cu fiecare adaptare lași în urmă câte o bucată mică din tine, atât de mică încât nu se simte pe moment, dar care se adună, în timp, într-o oboseală pe care nu o poți explica.

A alege să rămâi e altceva. Nu înseamnă că totul e bine sau că nu doare nimic. Înseamnă să te uiți cu ochi deschiși la ceea ce este, nu la ce ar putea fi, nu la ce a fost cândva și să spui, conștient, cu toată greutatea cuvântului: vreau asta, și aleg să construiesc asta, cu tot ce știu astăzi despre mine și despre noi.

Sunt două stări complet diferite. Și diferența dintre ele nu o vede nimeni din afară dar tu o simți. În felul în care respiri când ajungi acasă. În felul în care te trezești dimineața. În felul în care, uneori, te privești în oglindă și nu știi exact cine e omul de acolo.

Îmi amintesc ce mi-a spus cineva, după luni întregi în care căutase cuvintele potrivite.

„E o relație bună. Nu am de ce să mă plâng. Și totuși nu e a mea.” A adăugat, după o pauză: „E ca și cum aș locui într-o casă pe care n-am ales-o eu. E confortabilă, dar nu e a mea.”

Am stat mult cu frazele astea, pentru că în ele era ceva pe care îl recunosc la mulți oameni care ajung să vorbească deschis despre relațiile lor, nu drama, nu trădarea, nu conflictul evident, ci tocmai absența lui. Absența unui moment în care să fi spus cu adevărat da, pe asta o aleg. Și în locul acelui moment, o lungă înșiruire de zile în care lucrurile au mers înainte, iar tu ai mers cu ele.

Poate că și tu te-ai regăsit vreodată în asta. Poate că te regăsești chiar acum.

Nu e vina nimănui că ajungem acolo. Dar e responsabilitatea noastră să recunoaștem când se întâmplă.

Nimeni nu intră într-o relație cu intenția de a dispărea din ea treptat. Dar viața se întâmplă, vin presiunile, vin copiii, vin oboseala și rutina și toate compromisurile mici care par rezonabile pe moment și, fără să ne dăm seama, ajungem să fim mai prezenți în agendă decât în relație. Mai prezenți în roluri decât în noi înșine.

Și atunci intimitatea devine ceva ce ne amintim că am avut cândva, sau ceva ce credem că alții au și nouă ne scapă, nu știm exact de ce.

Intimitatea nu dispare din cauza conflictelor mari. Dispare în tăcere, câte puțin, din toate momentele în care am ales să fim în siguranță în loc să fim prezenți.

Din toate datele în care ai simțit ceva și nu ai spus. Din toate serile în care erai obosit nu de muncă, ci de efortul de a părea bine. Din toate dimineților în care ai ales să nu deschizi o conversație pentru că nu știai cum s-ar termina.

Și celălalt simte asta chiar dacă nu spune nimic, chiar dacă nici tu nu ești conștient că se întâmplă. Distanța nu se instalează din certuri, ci din liniștea în care fiecare rămâne cu ce gândește și nimeni nu îndrăznește să întrebe cu adevărat: cum ești tu, de fapt?

A alege înseamnă să revii. Nu o dată, ci de câte ori e nevoie.

Și înainte de toate acestea, alegerea se face cu tine însuți, în acel moment de oprire în care te întrebi sincer: ce vreau eu, de fapt? Și mai sunt eu, de fapt, aici?

Nu pentru că ai răspunsuri. Ci pentru că întrebarea în sine e un act de prezență. Și prezența față de tine, față de celălalt e singurul loc din care poate începe ceva real.

Pe 16 mai, în cadrul evenimentului Intimitatea în Relații · Femeie–Bărbat: Aspecte Nespuse, vom fi exact în acest spațiu, al întrebărilor care contează, al lucrurilor nespuse, al a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat prezent într-o relație. Dacă ceva din ce ai citit te-a atins, poate că locul acela îți este și ție destinat.

Nu poți fi cu adevărat lângă cineva dacă nu ești, mai întâi, cu adevărat tu.