Când corpul spune ceea ce sufletul nu mai poate duce

Câteva rânduri despre ce înseamnă un sistem nervos agitat?

În zilele noastre este chiar o provocare să rămâi liniștit. Să îți menții calmul și nu doar atât. Liniștea și pacea interioară au devenit adevărate comori.

Tot mai multe persoane vin la cabinet agitate, în anxietate, în stres, copleșite de treburile zilnice. Cu senzații de apăsare în piept, greutate pe umeri, presiune la nivelul capului și balonare. La nivel mental există o senzație de agitație, de ceață mentală. Nu se pot concentra mai mult de câteva secunde, iar capacitatea de a găsi soluții este diminuată.

La nivel emoțional este prezentă nerăbdarea, ritmul alert, senzația că nu este timp, că se întârzie mereu, că totul trebuie făcut pe fugă. Oamenii mănâncă în grabă, se spală în grabă, iar lucrurile care odinioară erau făcute cu drag sunt realizate acum într-un ritm alert. Chiar și activitățile creative, spontane sau hobby-urile sunt practicate pentru că „trebuie”, nu pentru că aduc bucurie. Sistemul în care trăim, munca și tot ceea ce ne înconjoară sunt structurate într-un ritm accelerat. Însă noi, ca oameni, nu suntem construiți astfel. Suntem mai lenți. Avem nevoie de timp pentru a lăsa lucrurile să se așeze și la fel de mult avem nevoie de timp pentru a ne încărca bateriile.

Timpul personal a dispărut aproape complet într-o societate haotică. Într-o societate în care presiunea financiară este foarte mare, unde educația emoțională lipsește și unde supraviețuirea pare să fie singurul obiectiv. O societate bazată pe interese de tot felul, în care sensul vieții pare să se fi pierdut.

O societate care ne învață să trăim în alertă

O lume în care dezvoltarea personală și interesul pentru evoluția spiritului uman sunt considerate un moft. O lume în care talentul și abilitățile sunt tot mai puțin apreciate.

Din fericire, există încă oameni care caută sens, care caută să evolueze și să se cunoască pe ei înșiși. Numărul lor crește de la an la an.

De aceea, cei care încep să vadă dincolo de aparențe nu mai cad atât de ușor în capcană.

Să fii permanent în alertă înseamnă, de fapt, să fii departe de tine însuți, departe de sens, departe de corpul tău. Și poți supraviețui astfel o perioadă lungă de timp.

Dar la un moment dat, corpul începe să vorbească.

Când corpul vorbește despre rana de abandon

Haideți să vă povestesc despre un caz recent pe care l-am avut la cabinet.

Dna X a venit cu dorința de a lucra cu ea însăși, cu nevoia permanentă de control și cu fricile legate de viitor. Avea și atacuri de panică.

Pe măsură ce am început să lucrăm, a devenit tot mai clar că în spatele acestei nevoi de control exista o rană profundă de abandon, strâns legată de relația cu tatăl său.

Uneori, viața are un mod foarte misterios de a ne pune exact în fața lecțiilor pe care sufletul nostru este pregătit să le învețe.

La doar a doua ședință de terapie, tatăl pacientei a murit.

A urmat o perioadă foarte grea pentru ea. Pe lângă durerea pierderii, au început să apară și alte evenimente neașteptate. După o vizită la spital, în urma unei mușcături de câine la nivelul degetului, a avut un episod de leșin, urmat de amețeli și stări intense de panică.

Privind întreaga succesiune de evenimente, nu am putut să nu observ simbolistica profundă a ceea ce se întâmpla.

Pacienta venise în terapie spunând că dorește să lucreze cu controlul.

Iar viața părea să îi răspundă exact prin situații în care controlul nu mai era posibil.

Pentru că atunci când leșini, controlul dispare complet. Corpul cedează. Ajungi în grija altora. Ești obligat să te abandonezi unei situații pe care nu o mai poți gestiona.

Iar atunci când rana principală este una de abandon și figura centrală a acestei răni este chiar tatăl, pierderea acestuia poate reactiva întreaga suferință emoțională acumulată de-a lungul vieții.

Poate că unii vor numi aceste lucruri simple coincidențe

Și poate că, într-o anumită măsură, au dreptate.

Dar după ani de lucru cu oamenii și cu poveștile lor de viață, observ adesea că viața ne conduce exact către locurile în care avem nevoie să privim. Exact acolo unde se află frica cea mai mare, se află și posibilitatea celei mai profunde vindecări.

Uneori am sentimentul că anumite suflete participă la procesul nostru de transformare într-un mod pe care mintea nu îl poate înțelege pe deplin. Că anumite pierderi, deși extrem de dureroase, deschid porți către o conștientizare mai profundă și către o evoluție a sufletului.

Dar haideți sa vedem acum ce este atacul de panică? Și cum se manifestă?

• greutate în piept;

• lipsa aerului;

• presiune în zona capului;

• amețeli;

• senzația că își pierd controlul;

• frica intensă că li se poate întâmpla ceva grav.

De multe ori, aceste manifestări sunt asociate cu anxietatea, stresul cronic sau burnout-ul. În anumite situații pot apărea atacurile de panică – momente intense în care corpul intră într-o stare puternică de alarmă. Uneori persoana ajunge să creadă că va leșina, că va muri sau că nu mai poate funcționa normal.

Treptat, viața începe să se restrângă.

Persoana nu mai poate ieși singură din casă. Are nevoie să fie cineva la telefon cu ea. Îi este teamă să conducă, să meargă la cumpărături sau să stea singură. Munca, relațiile și viața de zi cu zi încep să fie afectate.

Ca mecanism de supraviețuire, persoana a învățat că trebuie să fie permanent în control pentru a se simți în siguranță.

Astfel:

• muncește excesiv;

• nu se oprește niciodată;

• nu se relaxează;

• nu își acordă timp;

• trăiește într-o stare continuă de alertă.

Sistemul nervos ajunge să funcționeze ca și cum pericolul ar fi prezent permanent. Ca și în cazul pacientei de mai sus.

Iar corpul începe, la un moment dat, să spună:

„Nu mai pot.”

Există o legătură foarte interesantă între trauma de abandon și nevoia de control, chiar dacă autorii o explică din perspective diferite. Iată ce spun alți autori.

Ce spune Peter Levine

Peter Levine pornește de la ideea că trauma nu este doar un eveniment, ci ceea ce rămâne blocat în sistemul nervos după acel eveniment. Atunci când copilul trăiește experiențe de abandon, lipsă de siguranță, respingere sau imprevizibilitate, sistemul său nervos învață că lumea nu este sigură.

Din această perspectivă, controlul devine o strategie de supraviețuire.

Persoana încearcă să controleze:

• relațiile;
• emoțiile;
• mediul;
• viitorul;
• reacțiile celorlalți.

Nu pentru că este autoritară sau rigidă, ci pentru că sistemul nervos caută permanent siguranță.
Levine explică faptul că trauma produce stări de hiperactivare (hipervigilență, anxietate, alertă permanentă) și că persoana rămâne prinsă în răspunsurile biologice de luptă, fugă sau îngheț. Controlul poate deveni una dintre modalitățile prin care organismul încearcă să evite sentimentul inițial de neputință și abandon.

O formulare pe care o folosesc adesea în cabinet este:

„Controlul este încercarea de a preveni o durere care s-a mai întâmplat cândva.”

Ce spune Analiza Tranzacțională

În Eric Berne și în dezvoltările ulterioare ale Analizei Tranzacționale, se vorbește despre deciziile timpurii pe care copilul le ia pentru a supraviețui emoțional.

Un copil care a trăit abandon, indisponibilitate emoțională sau nesiguranță poate lua inconștient decizii precum:

• „Trebuie să mă descurc singur.”
• „Nu mă pot baza pe nimeni.”
• „Trebuie să fiu puternic.”
• „Nu am voie să greșesc.”
• „Trebuie să controlez situațiile.”

Aceste decizii devin parte din scenariul de viață.

Mai târziu, adultul continuă să trăiască după aceste reguli, chiar dacă situația inițială nu mai există.

În limbaj tranzacțional, controlul este adesea o adaptare creativă a copilului care a învățat că siguranța depinde exclusiv de el.

Vindecarea începe atunci când renunțăm la control

Vindecarea nu înseamnă doar reducerea simptomelor. Nu înseamnă doar să nu mai faci atacuri de panică.

Vindecarea profundă presupune:

• siguranță emoțională;

• reglarea sistemului nervos;

• reconectarea cu propriul corp;

• înțelegerea traumelor relaționale;

• lucrul blând cu rana emoțională din spatele simptomelor.

De aceea, în astfel de cazuri, terapiile orientate pe traumă, relație și somatică pot fi extrem de valoroase. 🌿

Cu multă răbdare, blândețe și siguranță, persoana poate învăța treptat că nu mai trebuie să trăiască permanent în supraviețuire. 🤍

Alerta continuă pe care societatea ne-o prezintă drept mod normal de viață este, de fapt, un semn de dezechilibru.

Pentru a-și liniști sistemul nervos, omul are nevoie să stea pe prispa casei și să privească amurgul colorând cerul. Are nevoie să lucreze pământul cu propriile mâini. Nu știu dacă știați, dar există studii care arată că interacțiunea cu solul și natura contribuie la starea de bine și la reducerea stresului.

Sistemul nervos are nevoie să mănânce în liniște, să trăiască în comunitate, să fie înconjurat de oameni, să ia pauze, să se odihnească și să doarmă suficient. Are nevoie, de fapt, de opusul a ceea ce societatea modernă îi cere.

În viața fiecăruia apare, la un moment dat, o alegere.

Să fim mai aproape de suflet, de Tatăl Ceresc și de Mama Pământ, sau să fim mai aproape de lumea care ne cere permanent să alergăm.

Este o alegere profund personală.

Uneori este și dureroasă.

E nevoie de mult curaj. Pentru c[ fiecare are povestea lui de viața cu bune și cu rele, cu traume sau fără și peste acest lucru se adaugă o societate haotica care produce confuzie. E nevoie de curaj, voință, forță și încredere în Divinitatea. Căci noi am pierdut aceasta încredere.

Dar poate deveni începutul unei întoarceri către noi înșine și către D-zeu.

Vă salut cu drag!