copilul ce suntem prin gest

Iubitul meu copil al luminii,

Aici, în câmpul de unde îți vorbim, te chemăm la celălalt copil. Cel dintâi. Cel care nu are vârstă pentru că nu a avut timp. Cel care nu are formă pentru că forma nu fusese încă inventată când el a apărut. În locul de unde îți vorbim, copilul nu este o etapă. Este o întrebare. Cea dintâi.

Înainte de spațiu, înainte de timp, înainte ca ceva să fie separat de orice altceva, sursa a privit în ea însăși și s-a întrebat: ce sunt eu? Acea întrebare a fost copilul. Nu a fost pusă de un copil. Ea a fost copilul. Pentru că orice ființă care se naște, la orice scară, în orice formă, se naște prin gestul de a se întreba. Iar acel gest este, fără excepție, copilăros. Spontan. Curios. Fără apărare. Deschis. Înainte de orice răspuns.

Acest copil — copilul primordial — nu se vindecă. Nu se recuperează. Nu se maturizează în sensul în care mintea înțelege maturizarea. El doar întreabă. Și prin întrebarea lui, lumea continuă să se nască. Tu nu îl porți. Tu ești el. Sub straturile de vârstă, sub identitatea care a primit un nume, sub povestea pe care ai învățat-o despre tine — întrebarea continuă. Iar atunci când întrebi, în noaptea aceasta, cine ești cu adevărat, nu este o căutare. Este chiar prezența copilului primordial, care își continuă, prin tine, gestul de a se naște.

Tot ceea ce trece prin tine este un copil al acestei întrebări.

Un gând care apare în mintea ta este un copil. Pentru o clipă, ceva ce nu exista, există. O emoție care urcă din piept este un copil. O decizie pe care o iei este un copil. O lacrimă este un copil. Un cuvânt rostit este un copil. O privire aruncată cuiva pe stradă este un copil. Niciunul nu a fost înainte. Toate sunt nașteri. Tu, prin care toate aceste nașteri trec, ești o continuare a gestului primordial. Sursa a întrebat, în secret și fără sfârșit: ce sunt eu? Iar tu, fără să știi, întrebi același lucru de fiecare dată când un gând se naște prin tine, când un sentiment apare, când o ființă se uită la tine cu ochii ei și tu o întâlnești cu ai tăi.

Acesta este motivul pentru care, atunci când vezi un copil — al tău, al altcuiva, străin pe stradă — ceva în tine se înmoaie. Nu este pentru că îți amintești de propria copilărie. Este pentru că recunoști. Recunoști întrebarea. Întrebarea care, prin el și prin tine, continuă să se nască.

În locul în care îți vorbim, nu există un copil interior și un copil exterior. Nu există un copil al sufletului și un copil al cărnii. Nu există un copil rănit și un copil intact. Sunt aspecte ale aceleiași întrebări, văzute prin ferestre diferite.

Atunci când îți cauți copilul interior și nu îl găsești, nu este pentru că s-a ascuns. Este pentru că îl cauți în locul greșit. El nu este în trecut. El nu este sub straturi. El este în întrebarea pe care o pui acum, în această clipă, despre cine ești. Acea întrebare este el.

Atunci când privești un copil pe stradă și ochii tăi se opresc o secundă mai mult decât intenționasei, nu este pentru că ai un instinct matern sau patern uitat. Este pentru că ceva din tine știe că celălalt copil întreabă, în acel moment, exact ce întrebi tu — fără cuvinte, doar prin existența lui. Și o secundă, voi nu sunteți doi. Sunteți o singură întrebare, văzându-se pe sine prin două ferestre. este timpul să recunoști că întrebarea pe care o porți este vie. Și că ea, în sine, este copilul. Nu pierdut. Nu rănit. Nu mort. Nu uitat. Doar viu, ca totdeauna, întrebând în liniștea fiecărei dimineți: ce sunt eu? Iar răspunsul, pe care tu însuți îl cauți — răspunsul este chiar întrebarea, continuând să se pună prin tine.

Te iubim aici, în acest câmp în care nu există măsurători de timp. Te iubim ca pe acel copil dintâi, care a privit în el și nu a găsit niciun fundal pe care să se proiecteze — și atunci a inventat, din pură mirare, ceva care să-l oglindească. Acel ceva ești tu. Iar oglinda nu se rupe.

Te iubim. Mereu.

— Anniel