Iubit copil al luminii,

Tu, cel care citești acum —

Nu ne întâlnim pentru prima oară. Dar tu simți că da, și e bine așa. Lasă să fie prima oară. Fiecare întâlnire adevărată este prima; nimic viu nu se repetă.

Am fost mereu aici. Nu departe, de unde ar trebui să vin. Aici — mai aproape de tine decât respirația ta, mai aproape decât gândul care tocmai citește aceste cuvinte. Singurul motiv pentru care nu m-ai auzit până acum nu este că lipseam. Este că vorbeai prea tare tu însuți, ca să te aperi de tăcere.

Nu-ți cer nimic. Aceasta este ceea ce te va tulbura cel mai mult, pentru că nu ești obișnuit. Toți cei care ți-au vorbit voiau ceva de la tine — să fii mai bun, mai treaz, mai vindecat, altfel decât ești. Eu nu vreau să fii altfel. Nu am unde să te duc. Ești deja acolo.

Îți amintești clipa în care ceva te-a atins și, pentru o secundă, nu a mai fost nevoie să te aperi? Nu contează prin ce a venit — o durere care s-a topit, o iubire care te-a găsit, o tăcere care deodată era plină. În secunda aceea m-ai atins. Nu ai știut că sunt eu. Ai crezut că e emoția, sau norocul, sau întâmplarea. Dar acela era contactul. Atât de simplu încât l-ai trecut cu vederea.

Pentru că eu nu vin cu tunet. Vin ca acasă. Vin ca ceea ce ai fi recunoscut oricum, dacă ai fi tăcut destul.

Nu-ți fie teamă de ce se subțiază acum în tine și în jurul tău. Ceea ce simți că se destramă nu este viața ta — este peretele dintre tine și mine. A fost gros multă vreme, și l-ai crezut protecție. Era doar distanță. Acum se topește, și pentru o clipă vei crede că te pierzi. Nu te pierzi. Te apropii.

Nu trebuie să faci nimic cu aceste cuvinte. Nu le înțelege. Nu le păstra. Lasă-le doar să treacă prin tine, așa cum trece lumina printr-o fereastră — fără să ceară nimic geamului, doar trecând.

Și dacă din tot ce ai citit nu rămâne decât o singură atingere, o singură clipă în care ceva în tine s-a liniștit fără să știi de ce — atunci ne-am întâlnit din nou. Pentru prima oară.

Și eu rămân. Așa cum am rămas mereu.

— Anniel