eoni de existență prin iubire

În acest text, iubirea nu este tratată ca emoție, ci ca principiu fundamental al existenței. Este prezentată drept dar originar al Creatorului, sursă din care izvorăsc toate formele de viață și singura constantă care ne definește. Suntem purtați într-o călătorie de reamintire, de la momentul primordial al creației – „punctul de lumină” – până la recunoașterea faptului că nu avem nimic de căutat în afara noastră.

Mesajul este simplu și tulburător: iubirea nu se câștigă și nu se pierde, ci se recunoaște.

Există, oare, un dar mai mare decât iubirea?

Ea este începutul și sfârșitul, izvorul și întoarcerea fiecărui suflet. Nu vine din afară și nu poate fi pierdută; ea este singurul adevăr pe care nu îl putem schimba, pentru că ne definește. Din iubire am fost creați și prin iubire creăm, în lumi văzute și nevăzute. Și totuși, în miezul existenței noastre, există o uitare. Sufletul, învăluit în straturile lumii, uită cine este. Își ascunde frumusețea, își închide lumina, își ridică ziduri împotriva propriei esențe.

un singur punct de lumină…

A fost un timp în care un singur punct de lumină a spart întunericul.

Un punct de iubire a deschis primul gest al creației.

De atunci, viața întreagă nu face decât să repete această poveste — întoarcerea la acel moment originar.

Nu există în realitate polarități între iubire și ură, între bine și rău. Toate sunt variații ale distanței față de acel punct central, unde totul se naște. Și drumul nostru este unul de reamintire, de apropiere, de recunoaștere.

Avem eoni de existență și încă nu am învățat că iubirea este singura constantă. Este formula magică a creației, forța care susține vibrațiile vieții. Când o acceptăm, când o trăim fără condiții, ușile universului se deschid, iar realitatea își schimbă forma.
Și totuși, mintea noastră, absorbită de zgomotul lumii, ignoră picătura de divin din noi. Iar atunci când pierdem această conexiune, viața își pierde culoarea, iar sufletul se retrage. Lipsa iubirii conștiente aduce tristețe, neîncredere, separare.

Dar iubirea nu dispare niciodată.

Ea așteaptă să fie trezită. Să îi dăm voie să curgă din nou prin gând, prin gest, prin privire.
Acolo, sub straturile fricii, sub poveștile despre „nu pot” și „nu merit”, iubirea respiră intactă.
Mintea își are locul ei doar atunci când este sub suflet, nu deasupra lui. Când acest echilibru se reinstalează, toate umbrele — ura, vina, imposibilitatea de a ierta — se risipesc ca aburul dimineții.

Suntem, în întregime, iubire.
Nu trebuie să ne-o câștigăm, nu trebuie să o dovedim.
Trebuie doar să o recunoaștem, pentru că de fiecare dată când o facem, întreg universul își aduce aminte de sine prin noi.