Când sunetul devine limbaj

Există întâlniri care schimbă felul în care ne ascultăm pe noi înșine. Uneori vin printr-un om, alteori printr-o experiență, iar uneori printr-un sunet pe care îl recunoaștem înainte de a ști ce înseamnă pentru noi.
Pentru Roxana Raluca Iancu, întâlnirea cu handpanul a deschis un asemenea spațiu. Cu un parcurs artistic în care dansul, actoria și muzica s-au întâlnit în diferite momente ale vieții, Roxana vorbește despre chemarea pe care a simțit-o încă din copilărie, despre frica de a nu fi suficient de bună și despre curajul de a reveni la ceea ce îi aduce bucurie.
Dar povestea ei este și despre un lucru foarte simplu: libertatea de a crea fără ca fiecare gest să trebuiască să devină performanță.
Într-o ediție dedicată harului și talentului, am invitat-o să ne împărtășească propria experiență, fără definiții impuse și fără răspunsuri prestabilite.

I. Întâlnirea cu sunetul

1. Îți amintești prima întâlnire cu handpanul? Ce s-a întâmplat în tine în acel moment, înainte să știi ce ai putea construi muzical cu acest instrument?

Ascultam de ceva timp handpanul și îmi plăcea mult felul în care sună, însă prima mea întâlnire cu acest instrument în realitate a avut loc acum șase ani, când am auzit un băiat cântând live. Cu fiecare notă, simțeam că ceva în mine se schimbă, deși atunci nu știam să explic exact ce se întâmpla în interiorul meu.
Am aflat apoi că, în apropierea acelui loc, se afla atelierul lui Silviu, de la Nala Sound Sculptures.
A doua întâlnire a fost și mai personală, atunci când am început să cânt eu însămi la handpan.
În momentul în care am auzit primele sunete create de mine, am început să plâng. M-a emoționat profund să descopăr cât de firesc puteam crea muzică, fără să știu cu adevărat cum se cântă la acest instrument. Fiecare sunet mă fascina, iar felul în care se împleteau notele mă purta într-un spațiu pe care nu îl mai trăisem până atunci. Era ca și cum muzica era deja acolo, în mine, și aveam nevoie doar să ating instrumentul pentru a-i da glas.

2. Muzica a fost prezentă în viața ta încă din copilărie, inclusiv prin dans și mișcare. Ce a adus handpanul nou în felul în care te exprimi și te întâlnești cu tine însăți?

Este o stare de conectare cu muzica pe care o simt dincolo de cuvinte, o întâlnire cu mine însămi, în care totul pare să încetinească și să se așeze firesc. O stare de liniște, frumusețe și prezență, în care nu mai simt nevoia să fac nimic, ci doar să fiu și să las sunetele să mă poarte. Fiecare notă deschide un spațiu în care mă pot asculta, simți și descoperi într-un mod nou. Este o formă de libertate interioară pe care nu am reușit să o accesez prin dans, oricât de mult mi-a plăcut să mă exprim prin mișcare.
La handpan, conexiunea se naște altfel: nu prin ceea ce face corpul meu, ci prin ceea ce se trezește în mine atunci când ating instrumentul și îi ascult vibrația. Este o stare de liniște vie, de frumusețe și de apartenență, în care simt că muzica nu este doar ceva ce creez, ci și un spațiu în care mă pot întoarce la mine și pot simți ceea ce se petrece în interiorul meu.

II. Curajul de a-ți urma chemarea

3. Există oameni care își recunosc chemarea foarte devreme, dar nu au întotdeauna curajul sau condițiile necesare pentru a o urma. Ai trăit această tensiune între ceea ce simțeai că te cheamă și ceea ce părea sigur sau acceptat de ceilalți? Cum ai traversat-o?

De mică am știut că vreau să dansez și să mă exprim prin mișcare. Dansul a fost primul limbaj prin care am învățat să-mi exprim emoțiile, să mă conectez cu mine și să comunic cu lumea din jurul meu.
La 15 ani am descoperit muzica salsa și pot spune că a fost prima mea mare pasiune, prima dragoste care m-a apropiat de muzică într-un mod cu totul special. Nu era vorba doar despre dans, ci despre felul în care muzica mă făcea să simt, despre ritm, energie și emoția care mă cuprindea de fiecare dată când o ascultam.
Încă din adolescență am simțit o atracție puternică față de percuție și canto. Eram fascinată de sunete, de voce și de felul în care muzica putea transmite atât de mult fără să fie nevoie de cuvinte.Cu toate acestea, undeva în interiorul meu exista o limitare: nu îndrăzneam să cred că aș putea ajunge să fac performanță prin muzică.
Îmi plăcea să cânt, îmi doream să explorez această latură a mea, dar nu aveam încrederea necesară pentru a-mi imagina că ar putea deveni mai mult decât o pasiune.
La 31 de ani am făcut câțiva pași în direcția aceasta. Am început să învăț să cânt la chitară și am luat lecții de canto.
Pentru o vreme, am simțit că mă apropii de ceva ce îmi dorisem de mult timp. Însă, pe măsură ce începeam să explorez muzica, au apărut și gândurile care mă țineau pe loc: dacă nu sunt suficient de bună? Dacă nu voi ajunge niciodată la nivelul la care îmi doresc? Dacă nu voi putea să mă întrețin din această activitate? Dacă nu este o alegere realistă?

Frica și îndoiala au ajuns să cântărească mai mult decât dorința mea de a cânta.

Am renunțat, deși o parte din mine își dorea enorm să continue. Am ales, poate fără să-mi dau seama pe deplin, siguranța a ceea ce cunoșteam deja, în locul vulnerabilității pe care o presupunea să încep ceva nou și să-mi dau voie să fiu începătoare. Am continuat să dansez și să lucrez în actorie, două forme de expresie artistică ce făcuseră parte din viața mea atât de mult timp. Însă ceva se schimbase. Pasiunea care mă animase cândva nu mai era acolo. Continuam să fac aceste lucruri din obișnuință, pentru că erau activitățile pe care le cunoșteam și, bineînțeles, pentru că îmi ofereau un venit. Din exterior, poate că totul părea în regulă, dar în interiorul meu se contura tot mai clar sentimentul că mă îndepărtasem de ceva esențial. Există momente în care știm ce ne dorim, dar ne este atât de greu să recunoaștem acel adevăr, încât ajungem să-l ascundem chiar și de noi înșine.
Pentru mine, dorința de a cânta devenise un astfel de secret. Era acolo, vie, dar nu găseam curajul să o rostesc în fața oamenilor din jurul meu.
Poate că, dacă aș fi spus-o cu voce tare, ar fi devenit reală și ar fi trebuit să mă confrunt cu toate temerile pe care le țineam la distanță.
Așa că am continuat să cânt în casă, în intimitatea spațiului meu, acolo unde nu mă simțeam judecată și unde îmi puteam da voie să fiu liberă.
Am început să merg și la karaoke, încercând să fac pași mici pentru a depăși frica de a cânta în fața altor oameni. Era felul meu de a mă apropia de această dorință fără să fiu nevoită să-mi asum pe deplin ceea ce însemna ea pentru mine.
Încercam să-mi construiesc curajul, chiar dacă încă nu știam încotro mă va duce acest drum.
Au mai trecut câțiva ani până când am putut să privesc această dorință cu mai multă sinceritate. Am început să înțeleg că nu era un simplu capriciu și nici o idee trecătoare. Era ceva ce mă însoțea de mult timp și care continua să existe, indiferent de câte ori încercasem să-l pun deoparte.
La un moment dat, am realizat că frica de a nu reuși mă făcea să renunț înainte de a-mi oferi măcar șansa de a descoperi ce ar fi fost posibil. Mă preocupam atât de mult dacă aș putea ajunge la performanță, dacă aș putea transforma muzica într-o sursă de venit sau dacă aș fi suficient de bună, încât uitasem să mă întreb ceva mult mai simplu:

Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș da voie să cânt pur și simplu, pentru că asta îmi doresc?

Și poate că aceasta a fost una dintre cele mai importante realizări ale mele: că nu trebuie să am toate răspunsurile înainte de a începe. Că nu trebuie să știu de la început unde voi ajunge și nici să-mi demonstrez că pot face performanță pentru a-mi da voie să explorez muzica.Am înțeles că există dorințe pe care nu le putem reduce la tăcere la nesfârșit. Le putem amâna, le putem ascunde în spatele responsabilităților, al fricilor sau al alegerilor considerate mai sigure, dar ele continuă să ne cheme, într-un fel sau altul. Iar eu am ajuns să simt că, dacă nu îi voi da acestei părți din mine spațiul să se exprime, voi purta cu mine regretul de a nu fi încercat. Nu neapărat regretul de a nu fi devenit o muziciană de succes, ci pe acela de a nu fi avut curajul să descopăr cine aș fi putut deveni dacă mi-aș fi urmat dorința.

Pentru mine, a începe să cânt nu mai era doar despre muzică. Era despre a-mi da voie să ascult ceea ce simțeam de atâția ani, să-mi ofer o șansă și să nu mai las frica să decidă în locul meu. Era despre a mă întoarce către o parte din mine pe care o ținusem prea mult timp în tăcere și despre a-i permite, în sfârșit, să aibă o voce.

4. În procesul de a învăța să cânți, ce ai descoperit că vine firesc din tine și ce a trebuit să cultivi prin exercițiu, răbdare și perseverență? Cum s-au întâlnit aceste două dimensiuni?

Cu handpanul, lucrurile au venit în mod surprinzător de firesc. Este un instrument intuitiv, care îți permite să explorezi sunetele și să creezi muzică fără să ai nevoie de cunoștințe tehnice avansate.
Pentru mine, a fost o bucurie să descopăr că puteam crea ceva atât de frumos aproape instinctiv, prin joacă, curiozitate și ascultare.
Petreceam cel puțin două ore în fiecare zi cântând, dar nu simțeam că depun un efort. O făceam pentru că îmi plăcea să ascult ceea ce cream. Mă fascina fiecare sunet, iar timpul trecea fără să-mi dau seama, în timp ce exploram combinații noi de note și descopeream posibilitățile instrumentului.
Nu aveam nevoie de un obiectiv anume.

Bucuria de a cânta era suficientă.

Cu chitara, experiența a fost diferită. Acum doi ani, am decis să mă reapuc de ea, însă procesul de învățare mi s-a părut mult mai anevoios. A fost nevoie de răbdare, repetiție și perseverență pentru a învăța acordurile și pentru a-mi obișnui degetele cu pozițiile și mișcările necesare. La început, am simțit chiar și durere fizică, până când degetele s-au adaptat la corzi.

Spre deosebire de handpan, unde puteam crea muzică aproape imediat, chitara mi-a cerut să accept că progresul vine treptat.
A trebuit să repet aceleași mișcări de nenumărate ori și să-mi dau timp să învăț, fără să mă grăbesc. Chiar și acum mă simt începătoare și am senzația că abia am pus bazele. Cu toate acestea, am ajuns într-un punct care, pentru moment, îmi oferă exact ceea ce îmi doresc: pot să-mi acompaniez vocea și să cânt melodiile care îmi plac.
Iar acest lucru îmi aduce multă bucurie.
Cele două experiențe m-au ajutat să înțeleg că apropierea de muzică poate lua forme diferite. Uneori, învățarea vine firesc, iar alteori cere timp și perseverență. Nu trebuie să stăpânesc perfect un instrument pentru a mă bucura de el și nici să ating un anumit nivel de performanță pentru a-mi da voie să cânt.
Astăzi, muzica înseamnă pentru mine, înainte de toate, libertatea de a mă exprima și bucuria de a crea. Fie că ating notele handpanului, fie că îmi acompaniez vocea la chitară, cel mai important este să mă bucur de ceea ce se întâmplă în prezent și să las evoluția să vină în ritmul ei.

III. Între inspirație și structură

5. Uneori, în procesul creator, omul simte că el construiește conștient ceea ce exprimă. Alteori apare senzația că inspirația vine înaintea intenției. Există pentru tine această diferență atunci când cânți? Cum ai descrie-o din propria experiență?

Nu simt că este o diferență. Este o îmbinare.

6. Cum se întâlnesc, în muzica ta, libertatea de a lăsa sunetul să curgă și nevoia de a-i da structură? Au existat momente în care tehnica te-a eliberat sau, dimpotrivă, în care ai simțit nevoia să renunți la control pentru a regăsi muzica?

La handpan, bucuria a fost, la început, să las muzica să curgă prin mine, dar în timp am învățat că, fără structură, muzica este ca o casă fără fundație. Este nevoie de îmbinarea celor patru piloni ai muzicii ca să creezi o melodie care să te poarte într-o poveste.
Muzica poate părea complicată, mai ales atunci când încerci să înțelegi cum funcționează toate elementele sale.
Însă nu ai nevoie să stăpânești întreaga teorie muzicală pentru a cânta cu expresivitate și creativitate.
Este suficient să începi prin a înțelege patru elemente esențiale, cei patru piloni ai muzicii:

• Ritmul este pulsul muzicii. Îi oferă energie, mișcare și groove.
• Melodia este firul narativ, succesiunea de note care transmite emoții și rămâne în memoria noastră.
• Armonia aduce culoare și bogăție emoțională prin acorduri și relația dintre sunete.
• Aranjamentul este felul în care toate elementele muzicale se îmbină, fiecare sunet și instrument având propriul rol.

Acești patru piloni nu sunt reguli stricte, ci moduri diferite de a asculta, înțelege și explora muzica.
Dezvoltându-i treptat, poți deveni mai conștient de ceea ce auzi și mai liber în felul în care creezi.

IV. Muzica și întâlnirea cu ceilalți

7. Când cânți în fața oamenilor, relația cu muzica se schimbă? Cum trăiești întâlnirea dintre ceea ce se naște în tine și ceea ce simți că se întâmplă în spațiul celor care ascultă?

Da! De fiecare dată când cânt în fața oamenilor, încă apare acea timiditate și îndoiala că nu sunt suficient de bună, că nu am repetat destul.Dar îmi înving frica și mă las ghidată de dorința de a cânta, fără să îmi pese dacă oamenilor le place sau nu.

8. Muzica este uneori asociată cu experiențe de explorare interioară. Cum privești tu această dimensiune și ce simți că poți oferi oamenilor prin sunet?

Sinceră să fiu, nu pot spune că am un aport în practica terapeutică. Este pur și simplu muzica pe care mie îmi place să o ascult și să o cânt. Dacă cineva rezonează, este binevenit să ne bucurăm și să cântăm împreună. Dacă nimeni nu rezonează, sunt la fel de fericită, pentru că am prilejul să cânt.

V. Libertatea de a crea și de a alege

9. Ce se întâmplă în zilele în care inspirația nu apare, când nu există acel flux firesc al muzicii? Ce te-a învățat această absență despre relația cu tine însăți și despre libertatea de a nu trebui să creezi mereu?

În ultima vreme observ că nu am chef să cânt zilnic, dar asta se datorează faptului că mai am o mare pasiune pe care o explorez acum și sunt implicată sută la sută în a experimenta relația cu caii într-un mod terapeutic. Accept faptul că nu am destul timp și energie să le ofer fiecărei pasiuni tot ceea ce mi-aș dori și că trebuie să aleg ce anume este mai important pentru mine în fiecare zi.

Atunci când o chemare devine și o activitate prin care îți susții viața, apar responsabilități, așteptări și schimburi materiale. Cum trăiești această întâlnire dintre muzica oferită oamenilor, munca din spatele ei și nevoia de a păstra libertatea inspirației?

Mă bucur că am libertatea de a-mi susține viața în diferite moduri. Paleta de talente pe care le-am dobândit de-a lungul vieții îmi oferă posibilitatea de a câștiga din mai multe surse. Sunt momente când refuz să fac lucruri care nu îmi aduc împlinire sufletească și ajung de multe ori să câștig foarte puțin. Dar mă redresez repede dacă mă concentrez pe ceea ce am de făcut ca să mă susțin financiar.