arta japoneză ”ma”

Uneori, primul impuls în fața unei suprafețe goale este să o umplem. Cu o formă. Cu o culoare. Cu un sens. Poate pentru că golul ne neliniștește. Ne face să simțim că ceva lipsește și că rostul nostru este să completăm. Dar există o altă posibilitate. Să privim spațiul gol nu ca pe ceea ce încă nu a fost făcut, ci ca pe o parte a lucrării.
În imaginea acestei ediții, peisajul ocupă doar o mică parte din suprafață. Câteva forme întunecate sugerează arbori, pământ, depărtare. Restul rămâne aproape neatins.

Și totuși, tocmai acel rest începe să lucreze. Devine ceață. Devine aer. Devine distanță.Poate deveni cer sau apă.

Privirea nu primește totul. Este lăsată să continue singură. Iar lucrarea nu se încheie în locul în care artistul s-a oprit. Acolo începe privitorul. Când golul nu mai este lipsă.

În multe tradiții artistice occidentale, suprafața a fost mult timp un spațiu care trebuia organizat, ocupat, construit. Dar în pictura chineză și japoneză, ceea ce rămâne nepictat poate avea aceeași importanță ca forma pictată. Munții apar din ceață și dispar din nou în ea. O ramură poate exista fără ca întregul copac să fie arătat. Câteva urme de tuș pot sugera un peisaj pe care mintea îl continuă mult dincolo de hârtie.

Hasegawa Tōhaku

Hasegawa Tōhaku a trăit în Japonia secolelor XVI–XVII și a devenit una dintre figurile importante ale picturii perioadei Momoyama. A lucrat atât în registrul decorativ amplu al epocii, cât și în pictura monocromă cu tuș, unde economia gestului și spațiul neocupat dobândesc o forță aparte. În lucrările sale cele mai austere, pare că imaginea nu încearcă să fixeze lumea, ci să surprindă clipa în care aceasta apare și dispare din percepție.
Un copac nu este doar copacul. Este și ceața care îl ascunde. Este și distanța dintre el și următorul. Este și spațiul în care privitorul îl întâlnește. Poate tocmai de aceea asemenea lucrări rămân vii după sute de ani.

Nu ne oferă totul.