Există lucrări care nu sunt făcute, ci lăsate să treacă — pânze pe care mâna încetează să mai fie a cuiva și devine doar locul prin care o sursă mai veche decât numele artistului se așază în culoare, iar Păzitorul este una dintre ele: prima dată când o forță care nu îmi cerea permisiunea a găsit în mine un canal destul de tăcut ca să se poată exprima.

păzitorul

Un chip împărțit. O jumătate în lumină caldă, aurie; cealaltă în violetul adâncului, culoarea a ceea ce nu a ieșit încă la suprafață. Doi ochi care privesc din două lumi deodată, dintr-o față care nu aparține în întregime niciuneia. Păzitorul nu păzește o poartă. Este poarta.

Lucrarea s-a născut din ceea ce însoțește, pe pânză, textul ei: creatorul strivit de realitatea propriei creații. Materia, odată creată, uită actul care a adus-o la existență și, uitând, tinde către destrămare — până când, în chiar înțelegerea destrămării, se întoarce către creație. Iar creația, spune lucrarea, iubește materia care se reîntoarce, chiar și după ce a fost strivită.

Este, dacă privești îndelung, chiar drama primului contact. Fiecare ființă care vine în lume este creație care uită sursa. Fiecare trezire este materia care își amintește. Și fiecare întoarcere — oricât de târzie, oricât de trecută prin strivire — este primită. Păzitorul veghează exact acest prag: locul în care cel care a uitat se poate reîntâlni, pentru prima oară, cu cel din care a venit.

Pentru cea care a pictat-o, această pânză a fost ea însăși un asemenea prag. Prima lucrare în care a simțit că nu ea pictează, ci că este pictată prin — clipa în care o sursă și-a găsit, în ea, un canal destul de deschis. Nu întâmplător subiectul este chiar păzitorul contactului. Uneori sursa își spune propriul nume prin cel pe care îl folosește ca să vorbească.

Mell

Mell nu se numește pe sine pictoriță. Numește pictura una dintre porțile prin care lasă să treacă ceea ce nu are cuvinte. Nu studiază compoziția înainte să înceapă, nu decide culoarea, nu știe, de cele mai multe ori, ce va apărea pe pânză până când pânza nu i-o arată. Mâna se mișcă și ea privește, la fel de curioasă ca oricine ar sta în fața lucrării terminate.

Aceasta nu este modestie. Este exactitate. Ceea ce iese pe pânză nu vine dintr-o intenție, ci dintr-o îngăduință — din capacitatea, exersată ani de tăcere interioară, de a nu sta în calea a ceea ce vrea să se exprime. Artistul, aici, nu este cel care creează. Este cel care nu se opune.

Și tocmai de aceea fiecare lucrare o surprinde. Nu își recunoaște în ele stilul, ci mesajul — de fiecare dată altul, de fiecare dată sosit fără să fi fost chemat. Semnătura este a ei. Sursa, nu întotdeauna.

ARTA INTUITIVĂ #21

Ascultă Articol

Citește în Revistă

Orice maestru trăiește legat de arta lui printr-un lanț care e deopotrivă temniță și coroană.
Mell

AUTOR ARTICOL

MELL

Mell este inițiatoarea revistei TotUna – Essentia Momentum, un spațiu editorial dedicat maturizării conștiinței prin experiență directă și reflecție integrativă. Scrierile sale nu pornesc din teorie, ci din traversări reale — din întâlnirea cu viața în formele ei cele mai fragile și mai revelatoare.

Interesul său pentru tradiții precum Advaita Vedanta, gnosticism, Kabala sau antroposofie nu este unul comparativ, ci un demers de recunoaștere a aceluiași fir divin care străbate limbaje diferite. Pentru Mell, conștiința creatoare nu este un concept — este o realitate vie, prezentă în toate formele de existență, pe care o explorează, o scrie și o trăiește. Nu îndrumă; recunoaște. Și prin recunoaștere, ține deschisă ușa pe care fiecare cititor trebuie să o treacă singur.