Sabia și rugăciunea – două unelte, un singur suflet

Da, sunt momente când trebuie să fii sabie. Clar. Tăios. Conștient. Să spui „nu” fără vină și „ajunge” fără să ridici vocea. Dar sunt și momente când doar o rugăciune îți poate salva integritatea — nu o rugăciune în genunchi, ci una trăită în fibrele ființei tale: „Doamne, dă-mi puterea să nu reacționez… măcar azi.”

Înțelepciunea nu vine din tăcere forțată. Dar nici din fluxul verbal de tip „n-am întrebat, dar am o opinie”. Ea vine din acea clipă în care simți: acum e momentul să vorbesc — și să nu rănesc cu adevărul.

Blândețea nu este slăbiciune. Graba este.

Există o tărie în tăcerile blânde și o agresivitate ascunsă în certitudinile excesive. Pentru că de multe ori, când spunem „am dreptate!”, ce vrem de fapt să spunem este „am nevoie să simt că exist”. Adevărata Sofia nu are pancarte. Nu are nici 30 de story-uri despre iluminare. Are doar un spațiu în care poți sta fără să-ți justifici existența. Este acel „da” care nu e impus și acel „nu” care nu cere scuze. Este acel gând care nu se explică, dar te liniștește. Este acel moment în care te oprești, îți tragi sufletul, și simți că între lumină și umbră… ai devenit o lampă de veghe.

A fi întreg nu e o stare de neutralitate.

E o stare de prezență activă, cu umor funcțional. Ești întreg când nu te mai fragmentezi pentru a fi pe plac. Când poți râde de tine fără să te minimizezi.

Când poți spune: „Da, sunt și înțelept, și confuz. Și uneori o iau razna între sabie și covorașul de meditație. Dar tot eu sunt.”. Și atunci, Sofia îți șoptește: „Când nu știi ce să alegi, nu te întreba ce e corect. Întreabă-te: ce mă apropie de centrul ființei mele?” Acolo, în acel centru, nu vei mai avea nevoie să demonstrezi. Doar să fii — sabie, rugăciune, sau poate doar… o ființă care zâmbește și trăiește adevărul în liniște.