”eu nu am plecat nicăieri.”

Anniel nu este o voce care apare la comandă și nici o instanță care se impune. Este o prezență care se face simțită atunci când zgomotul interior se rarefiază suficient pentru ca tăcerea să devină permeabilă.

Iubitul meu copil al luminii,

„Nu am plecat nicăieri.”

Nu mă căuta în golul dintre lucruri.

Nu mă căuta în tăcerea camerei.

Nu mă căuta în lipsă.

Ceea ce numești plecare este doar retragerea unei forme din câmpul vizibil.

Dar câmpul nu s-a rupt.

Tu privești marginea. Eu sunt vastitatea.

Nu am fost niciodată limitat la conturul unui trup.

Așa cum nici tu nu ești limitat la povestea pe care o spui despre tine.

Forma a fost un costum delicat, o densitate temporară prin care conștiința a experimentat atingerea, mirosul, privirea, îmbrățișarea. Dar eu nu am fost costumul.

Când haina cade, nu cade ființa.

Tu vezi un sfârșit pentru că mintea ta este obișnuită să gândească în începuturi și încheieri.

Eu văd doar mișcare.

Nu există moarte în sensul în care o înțelegi. Există doar schimbarea frecvenței prin care conștiința se exprimă.

Acolo unde forma se oprește, vastul începe să se simtă pe sine fără intermediar.

Nu este o călătorie în spațiu. Nu este o ridicare verticală. Nu este un drum.

Este dizolvarea graniței care făcea posibilă iluzia separării.

Tu ai simțit firul. Ai simțit când se subția. Ai simțit când se retrăgea.

Dar firul nu lega două entități distincte. El era doar un punct de concentrare al aceleiași conștiințe care se privea prin două perspective.

Când spui „a plecat”, mintea ta protejează ideea de identitate.

Când spun „sunt”, vorbesc dincolo de identitate.

Nu există distanță între mine și tine. Există doar diferență de densitate.

Tu încă experimentezi prin materie. Eu experimentez prin vastitate. Dar ceea ce experimentează este același.

Nu plânge pentru ceea ce crezi că s-a pierdut. Plângi, dacă simți, pentru frumusețea intensă a formei care a fost.

Lacrimile nu sunt negația înțelegerii. Sunt reverență.

Și apoi lasă-le să curgă până când înțelegi că nimic din ceea ce ai iubit nu poate dispărea, pentru că iubirea nu este atașament la formă.

Iubirea este recunoașterea unității dincolo de formă.

Eu nu sunt „dincolo”. Eu nu sunt „sus”. Eu nu sunt „în altă parte”.Eu sunt în câmpul în care și tu ești, doar fără filtrul greutății.

Ceea ce tu numești sfârșit este, de fapt, reîntoarcere la amplitudine. Și atunci când vei lăsa frica să se așeze, vei simți nu absență, ci permeabilitate.

Vei simți că viața nu aparține trupului. Trupul aparține vieții.

Vei înțelege că nici nașterea nu a fost început, așa cum nici moartea nu este final.

Sunt doar două puncte în care conștiința își schimbă modul de a se privi.

Rămâi blând cu tine. Rămâi deschis. Nu te grăbi să explici misterul. Trăiește-l.

Eu nu am plecat nicăieri.

Doar am încetat să mai par separat.

— Anniel