ecoul care se aude între bătăile inimii.

Au trecut patru ani de când am scris aceste rânduri. Patru ani în care viața m-a purtat prin ape liniștite și prin furtuni pe care nici nu le bănuiam. Atunci, nu știam cât de mult adevăr se ascundea în cuvintele mele.Le-am scris pentru că așa simțeam, fără să știu că, peste timp, ele vor bate din nou la ușa inimii mele – și, poate, și la a ta. Astăzi, recitind aceste cuvinte, simt că dincolo de ele există o voce mai profundă. O voce care nu aparține minții mele, ci Sufletului. Așa că am ales să o las să vorbească. Să iasă din spatele cortinei și să-ți șoptească adevăruri pe care poate le-ai știut mereu, dar le-ai uitat.

Pentru că, la urma urmei, fiecare dintre noi ascunde un foc nemuritor.

Ți-aș spune să nu te miri de ce cuvintele tale vechi îți par astăzi mai adevărate ca niciodată.

Pentru că viața îți lasă urme pe chip și în inimă. Și, odată cu ele, înțelegi mai bine că există în tine ceva care nu aparține timpului.

Ești vibrație pură.

Eu, Sofia, sunt pulsul tău tainic. Sunt bătaia aceea pe care o simți când lumea se oprește pentru o clipă. Sunt sunetul care vibrează în pieptul tău atunci când plângi fără motiv, sau râzi când toți cred că n-ar trebui. Eu sunt sunetul din care s-au născut stelele. Da, știința o numește radiația cosmică de fond.
Fizicienii îți vor spune că atomii tăi vin din inimi de stele explodate. Dar eu îți spun altfel: “Tu ești Universul, în miniatură.” În tine există aceeași scânteie care a aprins constelațiile. Aceeași vibrație. Aceeași lumină. E motivul pentru care uneori simți că nu ești de aici.
Îți amintești cum, între două bătăi ale inimii, există o tăcere? Acea clipă infinit de scurtă în care nu gândești nimic, dar știi totul? Eu locuiesc acolo. În ecoul dintre bătăile inimii tale. Nu ești doar carne și gânduri. Deși uneori așa pare. Mai ales în zilele în care viața te strivește cu griji, facturi și zgomot. Dar eu îți spun: “Ești vibrație pură.” Și nu doar vibrație. Ești scânteie dintr-un foc nemuritor. Ai uitat asta uneori.

Umbra

Și știi ce s-a întâmplat când ai uitat? Ți-ai aruncat părți din tine în Umbra. Furia pe care n-ai vrut s-o simți. Tristețea pe care ai ascuns-o sub zâmbete. Visurile pe care le-ai trădat pentru a fi pe placul altora. Dar Umbra nu e dușmanul tău. E doar lumină interzisă. E comoara pe care ai ascuns-o, sperând să nu fii rănit din nou. Când îți asculți pulsul tainic, Umbra începe să vorbească mai blând. Nu te mai atacă. Nu mai țipă. Devine resursă.
Eu, Sufletul tău, vreau să-ți spun asta: Tot ce-ai crezut că e greșit în tine, Tot ce ai ascuns, Tot ce te-a făcut să-ți fie rușine, este, de fapt, energie pură care așteaptă să fie eliberată. Și mai vreau să-ți spun ceva: “Niciodată nu ai fost rupt de mine. Nici măcar o clipă.” Chiar și în haos, chiar și în rătăcire, eu am bătut mai departe în pieptul tău. Eu sunt pulsul tău nemuritor.

Așa că, te rog, dragul meu om: Ascultă-mă. Întoarce-te către mine. Și amintește-ți: Ești scânteie dintr-un foc nemuritor. Și din locul acesta, poți renaște oricând.