Victor Chirea – Iubirea de Sine – Interviu
Există întâlniri care se nasc nu din întâmplare, ci dintr-o chemare interioară. Interviul cu Victor Chirea este o asemenea întâlnire. În răspunsurile lui se așază o hartă vie a iubirii – cu umbre și lumini, cu frici care blochează inima și cu puterea vindecătoare care se naște atunci când ne întoarcem către noi înșine.
Iubirea de sine – temelia oricărei transformări
Victor vorbește despre iubire ca despre un spațiu de curaj, dar și de vulnerabilitate. Ne arată cum, dincolo de traumele copilăriei, dincolo de frici și dependențe, iubirea rămâne singura energie care poate susține vindecarea, relațiile autentice și descoperirea de sine.
Fiecare cuvânt al său este o invitație: să privim mai atent către noi, să recunoaștem locurile unde ne blocăm, să acceptăm cicatricile și să le transformăm în înțelepciune. Și mai ales, să redescoperim iubirea de sine ca fundament pe care se clădește totul.
Din perspectiva ta, cum ai defini iubirea dincolo de clișeele culturale și de condiționările noastre personale?
Din punctul meu de vedere, nu putem iubi ceva de care nu suntem conștienți. Deci primul ingredient al iubirii ar fi conștiența. Și un alt ingredient, foarte important, este acceptarea necondiționată – fără a judeca și fără a dori să schimbăm pe celălalt. Aici vorbim de iubirea pentru cealaltă persoană, dar este la fel de valabil și pentru propria persoană. Este esențial să fim conștienți de noi, să ne cunoaștem, și abia apoi să ne putem accepta pe noi înșine necondiționat, fără să ne judecăm, fără să vrem neapărat să ne schimbăm într-un mod coercitiv, ci acceptând propriul nostru ritm. Și, probabil, tocmai asta este cel mai greu.
Apoi, când vorbim de iubire, vorbim de a dărui – a dărui celuilalt și a dărui ție. Pentru mine, libertatea este foarte importantă. Iubire înseamnă libertate: libertatea pe care mi-o ofer mie, libertatea pe care o ofer celuilalt, încrederea în celălalt, și a fi împreună cu celălalt. Din nou, este despre a crea împreună. A fi prezent înseamnă iubire. Dacă nu sunt prezent într-o relație și tot timpul sunt cu gândul în altă parte, practic nu pot aduce iubirea mea acolo.
Un alt termen important ar fi contactul sănătos.
Pentru că într-o relație va exista mereu un schimb – dau, primesc, cer. Toate sunt foarte importante.
Dacă dau mai mult și primesc mai puțin, apare un dezechilibru. Dacă tot dau și mă aștept să primesc de la celălalt, dar fără să comunic ce anume am nevoie, s-ar putea să fiu frustrat pentru că nu voi primi nici ce am nevoie, nici cât am nevoie. Deci aici vorbim despre limite sănătoase și despre o ajustare constantă. De exemplu: timp cu mine și timp în cuplu. Dacă ofer prea mult din timpul meu cuplului, risc să fiu frustrat că nu mai am timp pentru mine. Dacă stau prea mult singur, atunci care e sensul relației, pentru că oricum mă izolez.
Și apoi, să spunem, există și tipul de exprimare a iubirii prin sexualitate. Aici este diferența dintre sex și dragoste. Sexul poate fi ceva mecanic, în timp ce dragostea include și iubirea. Aș putea formula simplu: dragoste = sex + iubire.
Când mă gândesc la iubire, îmi vin în minte cele „cinci limbaje ale iubirii”, cartea lui Gary Chapman. Vorbim acolo de iubire exprimată prin cuvinte (prin comunicare), prin timp petrecut împreună, prin cadouri, prin servicii oferite celuilalt și prin atingeri. Personal, consider că cele mai importante sunt cuvintele, atingerile și timpul petrecut împreună, pentru că acestea sunt și metodele de bază prin care un copil primește iubire. Celelalte două limbaje – cadourile și serviciile – au apărut tocmai pentru că unii nu reușesc să ofere cuvinte și atingeri, cum ar fi îmbrățișările, tandrețea, blândețea – elemente foarte importante în cadrul iubirii.
Apoi există iubirea definită în antichitate, unde erau patru tipuri:
- Eros – iubirea pasională, dorința intensă pentru celălalt, cu polaritățile ei: pasiune pozitivă și pasiune negativă. Erosul include și percepția frumosului din celălalt și se regăsește de multe ori în „îndrăgostirea” de început.
- Philia – iubirea prietenească, o apropiere profundă între două persoane. O iubire spontană, naturală, liniștită, cu loialitate.
- Storge – iubirea familială, între părinți și copii, între frați. O iubire caldă, naturală, un atașament firesc.
- Agape – iubirea rațională, o dragoste pentru cineva pe care îl apreciem, îi recunoaștem calitățile. Poate fi iubirea dintre discipol și maestru, dintre profesor și elev.
Dacă iubirea este o energie, cum se schimbă ea pe măsură ce evoluăm spiritual?
O să spun câteva lucruri despre niște concepte pe care le-am învățat și niște idei pe care le-am primit de la un grup care se numește Crimson Circle, în cadrul căruia se primesc informații pe cale intuitivă. Am cumpărat un curs de la ei și vorbeau despre istoria iubirii – despre faptul că iubirea, în felul în care o știm noi acum, a apărut abia acum 5000 de ani pe Pământ. Și o să dau și câteva explicații.
Ideea care m-a uimit este faptul că iubirea este specifică planetei Pământ. Pământul este o planetă a emoțiilor, a dualității, o planetă în care experimentăm o gamă foarte largă de trăiri. În momentul în care ne încarnăm aici, venim să experimentăm iubirea. Iar ceea ce m-a impresionat este perspectiva că Dumnezeu sau Creatorul învață iubirea prin noi.
Există acest concept – mai ales în religii – că „Dumnezeu a creat lumea din iubire” sau că „Dumnezeu este iubire”. Din punctul meu de vedere, Dumnezeu este și iubire, dar și partea cealaltă a iubirii. Unii o definesc ca ură, alții ca frică, absență sau neimplicare. Deci trebuie să ne uităm și la partea de umbră a iubirii. Noi suntem extensii ale Creatorului, iar Creatorul învață iubirea prin noi.
Planeta Pământ a avut ca principal experiment iubirea și șlefuirea ei în diverse forme. Dacă mă întorc la afirmația că iubirea a apărut acum aproximativ 5000 de ani, explicația ar fi următoarea: nici măcar în Atlantida, unde exista comuniune și comunitate, nu era iubire așa cum o știm acum. Exista mai degrabă apreciere sau familiaritate. Apoi iubirea a evoluat de la această familiaritate cu celălalt – „îl admir, mă împrietenesc, cooperez” – către dorință, pasiune, nevoia de a fi împreună, comuniune, unire, chiar și trupească. Și abia apoi a apărut iubirea în formele ei pe care le știm astăzi.
În trecut, în politeism, exista iubire dar și frică față de zei.
Istoric vorbind, momentul de trecere de la politeism la monoteism – credința într-un singur Dumnezeu – a coincis cu apariția unei forme mai înalte de iubire, acum circa 5000 de ani. Apoi, acum 2000 de ani, a venit Iisus și a pus sămânța Conștiinței Christice, care abia acum rodește.
Din punctul meu de vedere, a doua venire a lui Iisus nu este o reîncarnare literală, ci trezirea iubirii christice în inimile noastre. A durat mai mult de 2000 de ani ca omenirea să înțeleagă și să poată aplica ceea ce s-a transmis atunci.
Acum, dacă privim iubirea ca energie – da, iubirea este și energie, dar e mai mult decât atât. Iubirea se exprimă prin energie. Emoția este energie. Emoțiile ne dau energie, motivație, pasiune. Aș plasa iubirea între două concepte: energia și conștiința. Conștiința a existat prima; energia a fost creată ulterior, ca un fel de condensare a existenței. Îmbinarea dintre conștiință și energie se face prin iubire. Iubirea este ingredientul secret – mai ales iubirea de sine – care face ca ele să devină un întreg.
Desigur, există și definiția științifică a energiei. La Politehnică am învățat că energia înseamnă capacitatea de a face lucru mecanic. Dacă vrem să aprindem un foc, e nevoie să frecăm două bețe până se degajă energie. Avem energie potențială și energie cinetică. Același lucru e valabil și pentru iubire: iubirea potențială (pe care o port în mine, dar nu o manifest) și iubirea cinetică (cea pe care o dăruiesc, o primesc, o las să circule). Dacă iubirea stagnează, e ca apa într-un lac care începe să se strice. Dacă se mișcă, devine vie, ca un râu curgător. Iubirea, la fel, trebuie să circule: dau și primesc. Și animalele fac asta, intră în fluxul iubirii cinetice.
Apoi, există și noile paradigme: energia este mișcată de emoții și de calitatea emoțiilor noastre. Energia înseamnă și capacitatea de a primi de la Universul abundent. Energia este atenție, awareness – acolo unde pun atenția, se duce și energia mea. Am învățat asta și în Aikido: acolo unde privești și unde îți duci conștiința, acolo curge și energia.
Și, desigur, energia este vibrație, este și particulă, și undă – precum fotonul. Einstein spunea: masa ori viteza luminii la pătrat. La viteza luminii, materia se transformă în energie. Așa e și cu iubirea: când viteza de schimb între mine și ceilalți crește, iubirea se transformă din ceva static, solid, într-un flux fluid, pe care îl pot împărtăși cu ceilalți.
De aceea există această evoluție spirituală a iubirii și modul în care s-a transformat până acum.
În experiența ta de lucru cu regresia, cum apar umbrele iubirii în poveștile și amintirile sufletului?
Iubirea e peste tot. În momentul când facem o regresie, vom vedea acest lucru. Dacă punem întrebarea potrivită, vom descoperi că ea are întotdeauna legătură cu un fel de iubire – pentru că iubirea apare în relație cu oamenii și în relație cu animalele. Putem avea și iubire de casă, iubire pentru obiecte, pe care până la urmă noi le investim cu energia noastră. Dacă apare o relație, dacă apare un schimb, atunci apare și iubirea.
Acum, dacă ne uităm un pic la umbra iubirii, vom vedea că ea apare și în viețile trecute, dar și în istorie. Ne putem uita la istorie, la filme, și vedem: trădare. Trădare din dragoste, drame, furt energetic sau feeding – mai ales prin sexualitate, unde apare manipularea și dorința de putere. Tot ca umbră a iubirii apare gelozia, obsesia pentru celălalt.
În legătură cu feeding-ul și furtul energetic, există dinamica abuzator–victimă. Abuzatorul ia energie, ia iubire de la celălalt, iar victima are la rândul ei modalități manipulatoare de a procura ceea ce are nevoie. Această dinamică apare și între energia masculină și energia feminină. Dacă ne uităm în istorie, vedem că masculinul a abuzat mai degrabă femininul.
Nu spun că una e mai bună decât cealaltă. Fiecare tip de energie are o dinamică proprie și, implicit, o umbră. De exemplu, bărbatul merge la război și distruge prin agresivitate. Într-o ceartă, bărbatul va exprima agresivitatea prin cuvinte, gesturi. Femeia, neavând aceeași forță, folosește alte mecanisme. Din punctul meu de vedere, bărbatul e mai „fraier”, mai ușor de manipulat; femeia, dacă își dorește cu adevărat ceva, va reuși să obțină.
Dacă ne uităm în istorie, vedem cum s-au creat războaie din cauza femeilor, conflicte și situații dramatice. Femeile nu aveau nevoie să fie pe tron pentru a obține ceea ce doreau – reușeau prin alte mijloace. Aș putea spune că distrugerea adusă de energia feminină dezechilibrată se manifestă altfel: prin blesteme. Blestemele apar din durere și suferință.
Definiția mea pentru blestem este: o intenție și o emoționalitate negativă direcționată spre o situație sau o persoană. De exemplu: „Am fost rănită din iubire. Soțul meu a fost furat de altă femeie. Atunci creez un blestem, și blestem cuplul respectiv sau persoana respectivă să nu se mai poată bucura de iubire, de copii, de libertate…”
Din punctul meu de vedere, umbra iubirii feminine este mai grea și mai perfidă decât agresivitatea masculină. Agresivitatea bărbatului e ca o explozie – produce un rău și s-a terminat.
Dar blestemul feminin se transmite din generație în generație. În regresii pe linia de familie, găsim mai degrabă blesteme, decât agresivitatea brută a bărbatului. Aceste blesteme se prind mai ușor de karmă și persistă.
Dacă privim literatura, partea de umbră a iubirii este ilustrată magistral în Shakespeare. În Romeo și Julieta, iubirea pasională devine neîmplinită din cauza societății și a familiei – temă pe care o întâlnim des și în regresii: diferențe sociale, opoziția familiei, căsătorii aranjate. În regresii apar povești în care cuplurile fugeau, încercau să își clădească o viață, dar erau prinși, separați, uneori chiar uciși.
În Othello găsim crima din pasiune, gelozie, suicid. În Macbeth, vedem ambiția și manipularea, iubirea folosită ca unealtă pentru putere. Toate acestea arată clar cum iubirea poate deveni o forță distructivă, nu doar una de creație.
Dar dacă mergem dincolo de umbre, astăzi ne aflăm la o maturizare a iubirii. În regresii, când privim în trecut și învățăm din experiențe, putem extrage înțelepciunea iubirii. Putem înțelege că nu e nevoie să rămânem prinși în drame sau să ne risipim oferind doar celorlalți, uitând de noi.
Religiile au accentuat mult ideea de a iubi pe ceilalți, dar prea puțin pe cea de iubire de sine. Astăzi redescoperim importanța ei. Iubirea de sine nu e egoism. Dacă paharul meu e gol, ce am de oferit celorlalți? Dacă am grijă de mine, am ce dărui și altora. În regresii vedem că, în Atlantida, oamenii erau mai degrabă androgini. Nu exista separarea masculin–feminin. Apoi, prin anumite experimente, s-au creat corpurile de bărbat și de femeie, și astfel a început experimentarea iubirii în relație cu celălalt.
Astăzi suntem chemați să privim înăuntru – spre iubirea de sine. Pentru că atunci când suntem conectați cu noi, descoperim că acolo e totul. Acolo e cheia de a ne conecta cu Sursa, cu Creatorul, cu iubirea universală. Doar din preaplin putem oferi o iubire adevărată și altora.
Ai întâlnit în sesiunile tale situații în care oamenii își sabotează iubirea din teama de a o pierde? Cum se manifestă acest mecanism?
Aș spune că, de cele mai multe ori, oamenii sabotează iubirea nu neapărat din teama de a o pierde, ci pentru a evita durerea. În spate există și frică, dar mecanismul principal este evitarea suferinței. De exemplu, dacă am trăit abandon sau respingere în copilărie, aceste răni nerezolvate reapar în relația de cuplu.
Atunci când intrăm într-o relație și simțim că devenim vulnerabili, că nu mai deținem controlul, apare tendința de a ne proteja prin sabotaj. Unii gândesc: „Mai bine abandonez eu primul decât să fiu abandonat.” Sau: „Mai bine te părăsesc eu pe tine, ca să nu mă doară atunci când tu m-ai fi părăsit.” În felul acesta, își creează o iluzie de control asupra durerii.
Există și varianta opusă: „Nu pot să te abandonez eu, dar încep să mă comport urât, astfel încât să pleci tu. Apoi dau vina pe tine că m-ai părăsit, iar eu rămân ‘imaculat’.” Evident, e o iluzie, pentru că în final tot cu tine însuți rămâi și tot va trebui să te confrunți cu rănile interioare.
Un alt aspect important este felul în care am primit iubirea în copilărie. Michael Hangan vorbește despre „hrana care otrăvește” – iubirea distorsionată, însoțită de manipulare, șantaj emoțional, abuz sau violență. Dacă am crescut cu o astfel de hrană emoțională toxică, mai târziu, chiar și atunci când intrăm într-o relație sănătoasă, nu o putem recunoaște. Suntem obișnuiți cu „gustul” otrăvit.
E ca în povestea cu soțul care se despărțise de o soție ce îi ardea mereu mâncarea. Când s-a recăsătorit, noua soție gătea foarte bine, dar lui îi lipsea gustul afumat al vechilor bucate. Așa e și cu iubirea: chiar dacă e nesănătoasă, ne obișnuim cu ea, și atunci când primim o iubire curată, sănătoasă, apare suspiciunea: „Ce vrea de la mine? Care e interesul ascuns?”
De aici rezultă și relațiile patologice: cine a avut un tată alcoolic va atrage, de multe ori, un partener alcoolic sau agresiv. Nu pentru că îi e bine acolo, ci pentru că i se pare familiar. Alte persoane își blochează complet iubirea: „Dacă simt iubire, voi simți și durere. Mai bine nu simt nimic.” Își construiesc o platoșă emoțională, dar nicio platoșă nu rezistă la infinit. Ca o plantă fără soare, și omul are nevoie de iubire pentru a trăi.
În plus, există convingeri adânc înrădăcinate: „Nu merit să fiu iubit. Nu sunt suficient de bun.” Ele vin, de regulă, din copilărie. Copiii își asumă vinovăția pentru certurile sau problemele părinților. Au această gândire magică: „Dacă părinții se ceartă, e din cauza mea. Înseamnă că eu nu sunt un copil bun.”
Când lucrez în regresii cu copilul interior, explorez mereu acest trio:
- Concluzia copilului în momentul traumei („Nu mă pot baza pe părinți”, „Sunt un copil rău”).
- Decizia luată atunci („Trebuie să mă descurc singur”, „Nu vreau să fiu ca părinții mei”).
- Impactul asupra vieții de adult („Nu am încredere în ceilalți”, „Nu pot să primesc iubire”, „Sabotez relațiile”).
De fapt, cine sabotează iubirea nu este adultul conștient, ci copilul interior rănit. El este cel care controlează, din umbră, mecanismele noastre interioare atunci când suntem într-o relație de cuplu.
Există momente în terapia prin regresie în care fricile de a iubi sau de a primi iubire ies la suprafață? Cum le recunoaștem?
Este tot despre frică aici, dar, spre deosebire de răspunsul anterior, aș vrea să privim acum dintr-un alt unghi.
În primul rând, să ne uităm la relația terapeutică. Există momente în care simpla atenție oferită clientului – prin ascultare, prin prezență – este trăită de acesta ca o formă de iubire. Dacă terapeutul este suficient de „șlefuit”, această iubire este, de regulă, necondiționată. Dar felul în care o percepe clientul diferă. Pentru unii se simte ca iubire simplă și caldă, pentru alții se activează sub forma sexualității și apare ceea ce numim transfer erotic. Clientul se poate îndrăgosti de terapeut, pentru că, poate pentru prima dată în viața lui, primește ceea ce are nevoie.
Alteori, clientul proiectează asupra terapeutului imaginea tatălui sau a mamei. Astfel, ies la suprafață frici adânci: frica de abandon, de respingere, nevoia intensă de atașament. Pot apărea reacții extreme – disperare, plâns, agățare, mesaje insistente sau programări repetate. Se poate crea o dependență de terapeut. Uneori, aceasta are un rol benefic temporar, mai ales atunci când clientul regresează la vârste foarte mici, emoțional vorbind. În acele momente, terapeutul are rol de sprijin. Dar pe măsură ce clientul „crește” emoțional și își dezvoltă eul adult, terapeutul ar trebui treptat să se retragă, pentru a permite maturizarea naturală.
Legat de fricile care blochează iubirea: mulți oameni își blochează exprimarea emoțiilor pentru că se tem că, odată exprimate, îi vor face vulnerabili, lipsiți de control, expuși manipulării sau abuzului.
Astfel apar două categorii:
- unii nu simt emoțiile (le blochează complet);
- alții le simt, dar nu le pot exprima.
La nivel simbolic, am întâlnit deseori în regresii imagini de inimi „pietrificate”, lipsite de vitalitate, sau emoții blocate în gât – adică o conștientizare a emoției fără posibilitatea de exprimare. Aceste mecanisme de protecție țin oamenii departe de propria inimă și, implicit, de iubire.
Cum vezi legătura dintre iubire și rănile emoționale din copilărie? Pot acestea să fie vindecate complet?
Traumele din copilărie și modul în care se formează sunt strâns legate de iubire – fie de lipsa ei, fie de formele distorsionate în care a fost oferită.
Vorbesc mai ales din perspectiva generației mele și a clienților care vin la terapie. În familiile din România exista, de regulă, o lipsă de iubire exprimată sănătos. Mulți părinți nu aveau capacitatea de a-și arăta iubirea prin limbajele esențiale ale iubirii. Astfel, copiii primeau o iubire distorsionată.
Copilul are nevoie de forme primare de iubire:
- contact fizic – mângâiere, îmbrățișare;
- cuvinte de iubire – „te iubesc”, exprimarea verbală a afecțiunii;
- prezență și timp petrecut împreună;
- abia apoi vin hrana, cadourile sau serviciile oferite.
Sunt binecunoscute și experimentele pe animale: un pui de maimuță prefera o păpușă de pluș caldă, care oferea contact, în locul unui biberon cu lapte. Copiii au nevoie vitală de atingere și de cuvinte de iubire.
Din păcate, generațiile anterioare nu au fost învățate să își exprime iubirea. În multe familii nu se spunea „te iubesc”. Cel mult, apărea exprimarea indirectă: „mama te iubește”. Iubirea era condiționată: „te iubesc dacă ai note mari”, „te iubesc dacă ești cuminte”. În lipsa unui „te iubesc necondiționat”, copilul învață că trebuie să facă mereu ceva ca să merite iubirea.
Apoi, apar surogatele iubirii: cadouri, bani, tableta, televizor. Părinții, neștiind cum să ofere iubire autentică, înlocuiesc cu substituți care aduc confort lor, dar care îi pot transforma pe copii în mici „tirani” sau în ființe care nu mai știu să relaționeze firesc și să schimbe iubire. În comunism, expresivitatea emoțională era reprimată. „Copiii se pupă în somn” – așa erau crescute generațiile: cu rigiditate și lipsă de cuvinte calde.
Această lipsă de iubire autentică produce traume emoționale.
Poate fi vindecată complet? Nu știu ce înseamnă „complet”. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să dispară complet cicatricile. Ele sunt utile – ne amintesc de trecut și ne oferă înțelepciune. Vindecarea nu înseamnă ștergerea amintirilor, ci transformarea lor. Nu primim un „corp emoțional nou”, ci învățăm să funcționăm, să ne transformăm, să oferim altceva decât am primit.
Rănile de bază din copilărie sunt:
- trauma pierderii – respingerea, abandonul, moartea sau lipsa unei persoane dragi;
- trauma abuzului – încălcarea granițelor, forțarea copilului să accepte ceea ce nu alege, lipsa de ascultare a nevoilor lui.
Acestea ne marchează, dar pot fi integrate.
Vindecarea înseamnă transformare și conștientizare. Putem să înțelegem ce s-a întâmplat, să extragem înțelepciune din trecut și să alegem să oferim copiilor și lumii de acum altceva decât am primit noi.
Care a fost pentru tine cel mai puternic moment de transformare personală legat de iubire, trăit fie în viața ta, fie ca martor în munca ta cu oamenii?
Primul gând care îmi vine este la prima iubire. Se spune că prima iubire rămâne cu tine toată viața. Pentru mine a fost o experiență care mi-a deschis foarte mult inima, pentru că, până atunci, aveam mecanismul „țestoasei”: dacă apărea o traumă sau ceva dureros, mă închideam și mergeam mai departe.
Eram prin anul 2 sau 3 la Politehnică, aveam cam 21–22 de ani. Am fost la Sibiu, într-un cadru foarte frumos, liber, împreună cu fratele meu. Acolo am cunoscut o fată și, pentru prima dată, am simțit inima deschisă complet. Ca să înțelegeți contextul, eu eram genul care nu lipsea de la facultate: cursuri, seminarii, laboratoare. Totuși, atunci am rămas la Sibiu aproape două săptămâni după vacanța de iarnă, fără să mă mai întorc la București. Colegii mei nu știau ce se întâmplă cu mine. Pur și simplu, mă prinsese iubirea.
Relația nu a fost însă clară încă de la început. Ea era puțin mai mare, era într-o altă etapă de viață – își dorea familie și copii. Eu eram într-un alt registru. La un moment dat a plecat pe un vas de croazieră să muncească. Am trăit iubirea la distanță, iar asta a fost foarte greu. După un an s-a întors, schimbată, transformată, dar eu am simțit intuitiv că viața ei trebuia să continue în altă direcție. Am renunțat la relație, și din iubire, și din frică, pentru că nu eram pregătit să merg mai departe. A rămas o poveste neîncheiată, cu suferință și cu răni, dar care m-a influențat profund.
Ce am înțeles mai târziu este că a fost o lecție transformatoare. S-a deschis în mine un spațiu de iubire pură, inocentă, chiar dacă apoi a venit și suferința. Acel moment m-a determinat să mă retrag pentru o perioadă, să explorez mai mult spiritualitatea, să călătoresc și să caut răspunsuri.
Acum, după mulți ani, simt că trăiesc un alt moment important de transformare legat de iubire. De 2–3 ani am început să mă focalizez mai mult pe iubirea de sine. Asta a însemnat să mă retrag treptat din funcții de conducere, să dau mai puțin timp muncii și să ofer mai mult timp relațiilor apropiate: relația de cuplu, de familie, cu tata și fratele meu. Am înțeles că iubirea de sine este esențială. Fără ea, nu putem ajunge la un contact autentic cu esența noastră și nici la o dezvoltare spirituală adevărată.
Ai creat un centru dedicat susținerii terapiilor transpersonale. Ce loc ocupă iubirea în acest spațiu și în felul în care îl conduci?
Pentru mine, a conduce acest spațiu nu înseamnă putere sau control, ci mai degrabă ghidare prin exemplu personal. Încerc să fiu un reper prin ceea ce fac și prin felul în care trăiesc, atât ca terapeut, cât și ca trainer. În munca de formare a terapeuților prin regresie, mi-aș dori ca fiecare cursant, asistent, supervizor sau formator să vină cu partea lui de puritate.
Dar, acolo unde există iubire și lumină, inevitabil apar și umbrele. Atunci când lumina pătrunde în colțurile ascunse ale subconștientului, ies la suprafață și aspecte mai puțin plăcute: interese personale, manipulare, competiție, gelozie. Este un proces firesc.
Îmi doresc ca centrul să fie un spațiu al iubirii, chiar dacă asta presupune și confruntarea cu partea opusă. Eu însumi mă străduiesc să devin o persoană mai blândă și mai iubitoare, chiar dacă nu reușesc mereu. Studenții mei observă că există două laturi în mine, pe care încerc să le aduc din ce în ce mai aproape una de alta:
- Partea terapeutului – plină de răbdare, iubire, conținere și blândețe, cu un ritm mai lent, pe care o asociez cu Anima, latura mea feminină.
- Partea trainerului – mai fermă, mai exigentă, uneori chiar severă, venind din animus, latura masculină. Aici pot să fiu mai direct, mai aspru, dar încerc să păstrez iubirea și blândețea chiar și când corectez sau trag de cineva.
Uneori îmi imaginez această dublă natură ca un dans, asemenea scenei din Frumoasa și Bestia, unde cele două forțe aparent opuse ajung să conviețuiască împreună. Animus-ul, mai stângaci și mai dur, dansează cu anima, delicată, ca o floare sau o zână.
Acest echilibru interior îl văd ca pe un proces de integrare prin iubire de sine. Dacă reușesc să trăiesc eu însumi această iubire, pot inspira și pe ceilalți să o facă. Iar la Institut, este foarte clar pentru mine: fără iubire nu există vindecare. Iubirea nu este doar un ideal, ci fundamentul oricărui proces autentic de transformare.
Cum poate un proces terapeutic să ne învețe să iubim fără a ne pierde pe noi înșine?
Când vorbim despre a ne pierde în iubire, este important să facem o distincție. Există momente firești în care ne „topim” în iubire – cum se întâmplă uneori la început, în îndrăgostirea aceea intensă, sau cum un copil mic se contopește cu mama lui. Este o experiență frumoasă, chiar necesară. Dar atunci când această stare se prelungește prea mult în viața adultă, poate deveni problematică.
De aceea, procesul terapeutic ne învață să oscilăm conștient între a ne pierde și a ne regăsi pe noi înșine. Este un du-te-vino sănătos: mă deschid, mă dăruiesc, dar revin și la mine. Astfel, învăț să fiu prezent, să iubesc fără să dispar din propria viață.
În copilărie, mulți dintre noi am fost condiționați să ne pierdem pe noi înșine – prin școală, prin modele sociale care promovează competiția, stresul, epuizarea. Am fost învățați că valoarea noastră depinde de cât dăm sau cât performăm. Însă aceasta nu este iubire. Este doar o formă de supraviețuire.
În terapie, învățăm să cultivăm granițe sănătoase: să echilibrăm timpul și energia pe care le oferim celorlalți cu timpul și energia pe care le oferim nouă înșine. Numai așa putem trăi iubirea autentică, fără a ne anula identitatea.
Un instrument simplu și extrem de valoros este feedback-ul. Putem întreba persoana de lângă noi: „Cum ți se pare că sunt eu în relația asta? Cum simți iubirea mea?” Comunicarea deschisă și feedback-ul sincer ne ajută să ne oglindim unii în alții, să ajustăm, să ne conștientizăm.
Astfel, iubirea devine un proces conștient: a dărui, dar și a rămâne prezent cu tine însuți, pentru ca relația să fie un schimb viu, și nu o pierdere de sine.
În ce fel conexiunea dintre iubire și cunoaștere de sine poate accelera vindecarea sufletului?
Cunoașterea de sine autentică presupune să stai cu tine, să privești înăuntru și să devii conștient de filtrele prin care te vezi. Majoritatea acestor filtre provin din trecut – din educație, din familie, din modelele sociale sau culturale. Ele se manifestă ca măști, programe și distorsiuni cognitive: judecăți de tip „alb-negru”, tendința de a te focaliza pe negativ și de a desconsidera pozitivul, autocritica excesivă, rușinea, vinovăția. Atunci când ne raportăm la noi prin aceste distorsiuni, ajungem să ne vedem parțial, să ne percepem altfel decât suntem. În momentul în care aducem la lumină aceste filtre și măști și începem să le lăsăm deoparte, apare vulnerabilitatea, dar și eliberarea. Acceptarea de sine devine posibilă. Iar acceptarea este, de fapt, iubire.
De aceea, procesul cunoașterii de sine și cel al iubirii de sine merg împreună: cu cât mă cunosc mai profund, cu atât pot să mă iubesc mai autentic. Și odată cu această iubire, procesul de vindecare se accelerează.
Totuși, vindecarea are un ritm propriu. La fel cum în natură anotimpurile se succed firesc, cum soarele și luna alternează, cum plantele cresc după un ciclu al lor, și sufletul are un ritm pe care nu-l putem forța. Dacă încerci să grăbești o floare să înflorească, riști să o distrugi.
Am observat și în terapie: a lucra „mai mult” nu înseamnă întotdeauna a vindeca „mai repede”. Uneori, dimpotrivă, forțarea aduce rezistență și noi dificultăți. Vindecarea se accelerează, paradoxal, atunci când ne aliniem la ritmul nostru interior –un ritm adesea mai lent decât cel impus de societate.
Trăim deja într-o lume în care totul este accelerat: informație, comunicare, acces la nenumărate metode și cursuri. De aceea, cred că nu este nevoie să grăbim și mai mult procesul de vindecare. El se derulează oricum într-un ritm natural. Esențial este să ne bucurăm de călătorie, nu doar să așteptăm finalul.
Astfel, iubirea de sine și cunoașterea de sine se întâlnesc într-un dans interior care ne vindecă – nu prin viteză, ci prin adevăr, autenticitate și acceptare.
Ai putea împărtăși o experiență din cabinet care ți-a arătat că iubirea este mai puternică decât frica sau suferința?
Am multe exemple, dar pentru a păstra confidențialitatea nu voi povesti un caz anume, ci voi combina mai multe experiențe întâlnite.
Un cadru clar este cel al relațiilor de cuplu cu abuz. De cele mai multe ori, bărbatul este cel care manifestă agresivitatea, iar femeia se retrage. Aici trebuie făcută diferența: agresivitatea nu este întotdeauna negativă, poate fi o forță vitală, de exemplu în sexualitate. Dar când se depășesc anumite granițe, agresivitatea devine violență, și atunci apar rănile.
Am observat cum în cuplu se manifestă un du-te-vino continuu: unul rănește, celălalt se retrage, apare frica, apoi separarea. Apoi, după o perioadă, fiecare se reconectează la sine și la iubirea de sine, și apare din nou dorința de împăcare. Aici se vede cât de mult contează iubirea: dacă ea există încă între parteneri, poate să fie mai puternică decât frica sau suferința și să creeze premisele vindecării.
Este important să înțelegem și diferențele de ritm dintre femeie și bărbat. Bărbatul trăiește impulsul imediat, vrea să descarce tensiunea, inclusiv sexuală. Femeia are nevoie de timp, mai ales dacă a fost rănită sau traumatizată.
Dacă bărbatul iubește cu adevărat femeia, va avea răbdare cu ea, îi va oferi tandrețe, îmbrățișări, siguranță, fără să forțeze contactul. Dacă femeia se simte primită și respectată, va putea să se deschidă din nou.
De aici se vede clar: iubirea e mai puternică decât frica atunci când creează încredere și răbdare.
În același timp, nu este suficient să dai vina pe celălalt. În terapie lucrăm mult cu asumarea responsabilității: și bărbatul, și femeia își au partea lor de umbră, de provocări, de rol în dansul acesta. Dacă nu învățăm să ne asumăm, ajungem să repetăm același tipar cu alți parteneri.
Dar atunci când iubirea este autentică și ambele părți aleg să rămână în proces, ea reușește să vindece chiar și cele mai adânci răni. . E un dans de iubire. Și atât timp cat reușim să acceptam pe celălalt, dar în primul rând pe noi înșine, eu zic ca se poate schimba.
Dacă ar fi să lași cititorilor noștri o singură practică sau gând pentru a-și transforma relația cu iubirea, care ar fi acela?
Din punctul meu de vedere, cea mai importantă este iubirea de sine. Asta este punctul cheie și un element necesar pentru orice călător pe drumul dezvoltării personale. O fântână goală nu are ce oferi călătorului. Întâi trebuie să ne umplem noi paharul, să ne umplem cu iubire și cu energie, și apoi putem să dăm și celorlalți.
Și asta nu înseamnă egoism. Mulți oameni nu înțeleg ce înseamnă să fii egoist. Egoist înseamnă să fii centrat pe tine și să-ți dai doar ție, fără să dai și celorlalți. Dacă îmi ofer întâi mie și apoi și celorlalți, asta înseamnă iubire de sine.
La cursul despre relații vorbesc despre cercurile relaționale. În centru este relația eu cu mine – iubirea de sine. Al doilea cerc este relația de cuplu. Apoi vin copiii. Și aici e o greșeală frecventă, mai ales la mame. Ele pun copilul mai presus de cuplu. Dar copilul se hrănește din cuplu, iar cuplul se hrănește din iubirea de sine. Apoi, mai departe, vin părinții și bunicii, apoi prietenii apropiați, apoi cei îndepărtați, și abia apoi societatea. Dacă punem jobul mai presus de mine, sau copilul mai presus de cuplu, atunci se rupe fluxul. Nu mai curge iubirea cum trebuie.
Practic, pentru mine cel mai important este să îmi ofer timp cu mine. Nu contează ce faci – poți să meditezi, să stai în liniște, să stai în grădină, să te uiți la un film sau să nu faci nimic. Doar timp cu tine. Pentru că atunci când mintea tace și nu mai e zgomotul lumii și al celorlalți, te centrezi pe tine și iubirea curge natural.
La început, e posibil să iasă dureri, traume, suferințe – ca apa ruginită dintr-o conductă care a fost oprită mult timp. Dar apoi curge curat.
Și putem avea și oglinzi în proces: un prieten, un terapeut, un partener de responsabilizare, sau chiar ChatGPT. Eu, de exemplu, i-am dat la un moment dat un context – doi maeștri iluminați care stau la umbra unui copac și vorbesc despre timp. Și răspunsul m-a uimit. Dacă îi dai contextul corect, poate fi un bun prieten de reflecție.
Dar cheia rămâne aceeași: să îți oferi timp cu tine, să te conectezi la Sinele tău, la partea înaltă. Mi se pare foarte important sa trăim conștient viața și cred că restul, restul vine de la sine. Dar în momentul în care ne oferim timp nouă, momentul în care suntem treji, în momentul în care suntem conștienți, în acel moment o să ne găsească și iubirea. Atunci iubirea vine de la sine.
interviul ediției #09
Astfel, iubirea de sine și cunoașterea de sine se întâlnesc într-un dans interior care ne vindecă
victor chirea
– nu prin viteză, ci prin adevăr, autenticitate și acceptare.
AUTOR ARTICOL
MELL
Mell este fondatorul și vizionarul din spatele proiectului The Meditation Academy și al revistei TotUna – Essentia Momentum. Călătoria sa îmbină rigoarea cercetătorului spiritual cu sensibilitatea terapeutului și curajul omului care a ales să trăiască autentic. Prin metoda proprie – IRMA – și prin scrierile sale, Mell explorează locul unde se întâlnesc introspecția, rugăciunea, meditația și atemporabilitatea, deschizând cititorilor și practicanților un drum către unitate și adevăr interior.
Textele sale nu sunt simple reflecții, ci invitații la trăire. Cu un limbaj poetic, dar ancorat în realitatea concretă, Mell reușește să transforme idei abstracte în experiențe vii. Scrierile ei nu cer idolatrie, ci curajul de a privi viața în toate formele ei și de a o îmbrățișa ca pe un singur câmp al iubirii.
COFONDATOR THEMEDITATION.ACADEMY
TotUna nu este doar o revistă. Este un spațiu de co-creație.
Trimite articolul tău!
Dacă simți chemarea de a scrie, de a împărtăși sau de a contribui cu vocea ta, noi suntem aici.
