întoarcerea acasă

Despre iubirea de Sine, transformarea identității și libertatea de a trăi în acord cu chemarea inimii.

Învățăm încă de mici să ne ajustăm, să ne adaptăm și să ne conformăm. Pentru a fi în siguranță, pentru a fi incluși și, poate mai presus de toate, pentru a fi iubiți.

În familie, la școală și mai târziu în societate, învățăm uneori să ne micșorăm vocea, dorințele, voința, crezul și, în cele din urmă, propria ființă. Iar cu timpul devenim experți în asta.

Facem ce ni se spune. Facem ce face majoritatea. Repetăm ceea ce am văzut și ceea ce am învățat, evitând să ieșim dintr-o zonă de confort care nu ne mai aduce neapărat bucurie, dar ne oferă familiaritate.
Dincolo de ea ne așteaptă posibilitatea eșecului și toate acele voci pe care le cunoaștem atât de bine: „Ți-am spus eu!”, „Nu este pentru tine!”, „Fii realist!”, „Nu este momentul!” sau, poate și mai dureros, „A trecut momentul tău!”.
Când aceste mesaje vin de la persoane pe care le percepem ca autorități — părinți, profesori, mentori — ele pot deveni adevăruri după care ajungem să ne conducem viața.
Și atunci mă întreb: ce lăsăm în urma noastră dacă ne petrecem viața încercând să nu dezamăgim pe nimeni? Ce exemplu oferim copiilor noștri și celor care, poate, nu îndrăznesc nici ei să își urmeze chemarea?

Când vocile celorlalți devin vocea noastră

Eu numesc minte psihologică acea parte din noi care interpretează, justifică, anticipează și construiește scenarii. Ea încearcă să ne protejeze, dar uneori ne ține captivi în ceea ce s-a întâmplat sau în ceea ce ne temem că s-ar putea întâmpla.
Mintea funcțională, în schimb, ne ajută să vedem ce avem de făcut acum, să luăm lucrurile pe rând și să facem următorul pas.Când ne identificăm prea mult cu poveștile minții psihologice, judecățile primite de-a lungul vieții devin propriile noastre convingeri.

Nu mai avem nevoie de cineva care să ne spună că nu suntem suficient de buni. O facem singuri. Nu mai avem nevoie de cineva care să ne descurajeze să ne urmăm visele. Găsim singuri toate argumentele pentru care nu este momentul potrivit.

Poate că primul pas către schimbare este să dăm volumul mai încet vocilor exterioare și să îl creștem pe cel al vocii noastre interioare. Să începem să ne ascultăm cu aceeași atenție cu care i-am ascultat, ani la rând, pe ceilalți.

Uneori, visele noastre îi pot face pe cei din jur să se simtă inconfortabil. Poate pentru că le amintesc de propriile dorințe neîmplinite sau de limitele pe care nu au îndrăznit să le depășească. Dar reacțiile lor nu trebuie să devină măsura posibilităților noastre.

Putem asculta părerile celorlalți fără să le predăm dreptul de a decide cine suntem.

Iubirea de Sine. Primul pas către întoarcerea Acasă

Am reînceput recent să citesc Curs de miracole și mi-a revenit în minte o idee care îmi este foarte dragă: „Adevăratul miracol e iubirea care le inspiră.”
Și mă întreb: dacă iubirea este cea care inspiră miracolele, de ce ne este uneori atât de greu să ne-o oferim nouă înșine?
Când ne facem mici pentru a nu-i deranja pe ceilalți, când ne lăsăm constant pe locul al doilea pentru că alții par mai buni, mai pregătiți sau par să știe mai bine ce este potrivit pentru noi, unde mai este iubirea de Sine?
Pentru mine, iubirea de Sine înseamnă să începem să ne privim ca pe cea mai importantă și maiestuoasă ființă din propriul nostru Univers. Nu din superioritate față de ceilalți, ci din recunoașterea propriei valori.
Am fost învățați că trebuie să devenim mereu mai buni. Încă o școală, încă o formare, încă un curs, încă o abilitate pe care trebuie să o dobândim pentru a fi, în sfârșit, suficient de buni.
Și nu este nimic greșit în a învăța și a evolua. Dimpotrivă, atunci când facem aceste lucruri din iubire față de noi înșine, ele ne pot îmbogăți extraordinar viața.
Dar există o diferență profundă între a crește pentru că ne iubim și vrem să ne exprimăm potențialul și a încerca permanent să devenim mai buni pentru că ne considerăm insuficienți.
Poate că primul act autentic de iubire față de noi înșine nu este să mai adăugăm ceva la ceea ce știm sau facem. Poate că primul act de iubire este să ne oprim.
Să ne permitem să simțim durerea pe care am purtat-o atât de mult timp. Să plângem pentru toate momentele în care nu ne-am ales pe noi, în care am tăcut deși am fi vrut să vorbim, în care am lăsat alte voci să decidă cine suntem și ce putem deveni.
Să ne oferim compasiune și să începem să ne vindecăm rănile. Să ne întoarcem înăuntru. Să ne întoarcem Acasă, la chemarea inimii noastre.

În regresie a deschis o viață trecută în care era conducător de armată. Își construise întreaga existență în jurul puterii, succesului și respectului, încercând să demonstreze că poate deveni asemenea tatălui său, care îl părăsise în copilărie.
La 47 de ani a fost trădat și ucis de cel mai bun prieten, în fața soldaților săi. A plecat din acea viață cu rușine și cu sentimentul că succesul și puterea atrag trădarea și pierderea celor apropiați. Aceeași convingere apărea și în viața prezentă, împiedicând-o să își urmeze chemarea.
Explorând acest fir, a început să se contureze o altă posibilitate: să își permită să fie împlinită, să facă ceea ce iubește și să primească iubirea fără să mai asocieze propria fericire cu pierderea oamenilor dragi.
În munca mea întâlnesc adesea astfel de contradicții interioare. Ne dorim libertate, dar ne temem de necunoscut. Ne dorim iubire, dar ne este teamă să ne deschidem. Ne dorim succes, dar ne temem de judecata celorlalți.
Și uneori, ceea ce ne împiedică să facem o schimbare nu este lipsa oportunităților, ci identitatea cu care continuăm să ne identificăm.

Curajul de a alege o altă viață

Privind în urmă, observ cum propriul meu drum a fost marcat de câteva schimbări importante, care nu ar fi fost posibile fără o transformare interioară.
Prima a fost decizia de a ieși dintr-o căsnicie în care, de multă vreme, nu mă mai regăseam. Iubirea, interesele comune și bucuria de a construi împreună nu mai erau acolo.
Pentru a putea pleca, a fost nevoie să schimb mai întâi ceva în felul în care mă percepeam pe mine. Să îmi permit să cred că merit să iubesc și să fiu iubită, că pot să aleg altfel și că viața mea nu trebuie să rămână pentru totdeauna într-o formă care nu mă mai reprezenta.
Nu a fost ușor. Dar din momentul în care am început să mă aleg pe mine, am făcut loc unei alte experiențe a iubirii. O iubire pe care, undeva în adâncul meu, simțisem întotdeauna că o merit și că într-o zi o voi primi.

Mai târziu a urmat o altă desprindere, de data aceasta dintr-un sistem profesional și dintr-o comunitate în care investisem enorm de multă muncă, energie și dorință de a demonstra că sunt suficient de bună, că merit să fiu văzută, apreciată și recunoscută. Am realizat însă că, dincolo de pasiunea pentru ceea ce făceam, o parte din eforturile mele erau alimentate de nevoia de validare.
A fost nevoie să mă întorc din nou către mine, să îmi ascult corpul, emoțiile și adevărul interior. Să înțeleg că pot continua să lucrez cu oamenii, să învăț, să creez și să contribui fără să îmi mai condiționez valoarea de recunoașterea celorlalți.

Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante lecții: schimbarea nu înseamnă doar să ieșim dintr-o situație, ci și să transformăm identitatea din care am acceptat și am întreținut, uneori ani la rând, acea realitate.
Nu este suficient să schimbăm decorul dacă în interior continuăm să credem că nu merităm mai mult.
Și nimeni nu ne poate garanta că această transformare va fi ușoară. Uneori presupune să spunem NU, să închidem uși, să renunțăm la familiar, să ne reconstruim viața și să avem curajul de a păși într-un necunoscut pe care îl simțim, totuși, mai aproape de adevărul nostru.

Cele cinci capitole ale vieții

Îmi vine în minte o poveste pe care am auzit-o într-o conferință a lui Wayne Dyer, Autobiografia în cinci capitole scurte, scrisă de Portia Nelson.În primul capitol, o persoană merge pe o stradă, cade într-o groapă adâncă și se simte pierdută și neajutorată. Nu consideră că are vreo responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat și îi ia foarte mult timp să iasă.
În al doilea capitol merge pe aceeași stradă. Groapa este tot acolo, dar se preface că nu o vede. Cade din nou și nu îi vine să creadă că se află în aceeași situație.
În al treilea capitol vede groapa, dar cade iar în ea. De data aceasta însă recunoaște că repetă un obicei și reușește să iasă mult mai repede.
În al patrulea capitol merge pe aceeași stradă, dar ocolește groapa.
Iar în al cincilea capitol, alege să meargă pe o altă stradă.
Atât de simplu. Și atât de profund.

De câte ori nu ne-am regăsit în relații asemănătoare, în situații profesionale asemănătoare sau în experiențe care păreau să se repete, deși oamenii și împrejurările erau altele?
La început poate nu înțelegem ce ni se întâmplă. Apoi începem să recunoaștem tiparul, dar continuăm să îl repetăm pentru că ne este familiar.
Până când vine momentul să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile alegeri. Nu vina pentru ceea ce ne-au făcut alții, ci responsabilitatea pentru ceea ce alegem să facem de acum înainte.
Și poate că adevărata transformare începe atunci când nu mai încercăm doar să ocolim groapa, ci înțelegem că avem libertatea de a alege o altă stradă.

Poate că tocmai aceasta este întoarcerea Acasă: momentul în care încetăm să ne mai micșorăm pentru a încăpea într-o lume care nu ne mai reprezintă.

Când începem să ne ascultăm inima, să ne onorăm darurile și să construim o viață care exprimă ceea ce suntem cu adevărat. Nu pentru a demonstra că merităm iubire, succes sau apartenență, ci pentru că am început să recunoaștem că suntem deja demni de ele.
Iar ceea ce lăsăm în urmă nu sunt doar realizările, titlurile sau lucrurile pe care le construim, ci și exemplul unei vieți trăite cu sens, în care am avut curajul să ne urmăm chemarea.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase miracole ale iubirii de Sine: să ne dăm voie să devenim ceea ce, în adâncul inimii, am știut dintotdeauna că suntem.
Să avem curajul să mergem pe propriul nostru drum.

---