Azi-noapte, în timp ce dormeai ori priveai în sus, cerul a plâns cu stele.

Ceva rar s-a petrecut deasupra noastră. Ieri, la amiază, marea eclipsă a stins lumina — o clipă de întuneric la asfințit, ca să vedem lumina cealaltă, cea dinăuntru. Iar peste noapte, ca și cum cerul ar fi vrut să răspundă acelui întuneric, s-a umplut de scântei: ploaia de stele a verii, la vârful ei, pe un cer fără lună, mai negru și mai limpede decât în orice alt an. Prima dată într-o sută de ani când eclipsa și ploaia de stele cad în aceeași zi. Întunericul cel mare, și apoi mii de scântei căzând prin el.

Nu e doar spectacol. E o pildă scrisă pe cer.

Și aici intră ziua de azi, blândă și practică. Luna a coborât din foc în semnul migalei răbdătoare — semnul mâinilor care lucrează, al lucrurilor mici duse la capăt, al sacrului găsit nu pe vârf de munte, ci în gestul obișnuit făcut cu grijă. Nu-ți cere azi altă viziune; ai avut destule scântei azi-noapte. Îți cere să prinzi una și s-o așezi în pământ. Să faci din lumina de sus o cărămidă de jos.

TAINA ZILEI

Iar taina zilei stă tocmai în numărul ei rar și întreg — 22, numărul constructorului, al celui care nu doar visează stele, ci le zidește în temelii. Pentru cei care caută mereu în afară, ziua pare măruntă: o joi de făcut ordine, de rezolvat fleacuri. Dar pentru cei aliniați cu centrul lor, cei care au simțit ieri chemarea de a trăi mai adevărat, ziua aceasta e ziua întâi a lumii lor noi. Ploaia de scântei a căzut; acum se așază pilonii. Nu cu avânt, nu într-o clipă de glorie — ci cu răbdare, cărămidă cu cărămidă, în zilele tăcute pe care nimeni nu le sărbătorește. Cine așteaptă ca lumea nouă să apară gata făcută rămâne privind cerul, fără să clădească nimic. Cine prinde o singură scânteie și o coboară în faptă concretă — acela e deja constructor.

Nu lăsa scânteile de azi-noapte să rămână doar sus. Prinde una. Coboar-o în pământ. Un gest mic, concret, în direcția a ceea ce ai văzut — și ai așezat primul pilon al lumii tale noi.