Ceva în tine s-a trezit devreme azi, gata de pornire. O nerăbdare caldă în piept, ca a calului tânăr care aude poarta deschizându-se și vrea deja să alerge. Nu mai e ceața de ieri. E foc mic, viu, care cere drum.

Și totuși — ceva te ține.

Poate ai simțit-o de dimineață: elanul care se ridică și, aproape în aceeași clipă, o greutate care se lasă peste el. O poartă care nu se deschide când o împingi. Un „nu acum” care vine nu din afară, ci dinăuntru. Vrei să pornești și te lovești de un zid pe care nu l-ai ridicat tu, dar care e acolo. Frustrarea aceasta are un nume vechi: e întâlnirea dintre cel ce vrea să pornească și străjerul care păzește limitele.

Nu e pedeapsă. E cântărire.

Străjerul acesta nu îți stă în cale ca să te oprească. Îți stă în cale ca să te întrebe: e temelie sub elanul tău, sau numai grabă? Ziua a cincea din temelia ei — ziua vântului, a mișcării care vrea afară — se izbește azi de piatra care cere răbdare. Iar aici e toată tensiunea zilei, și tot darul ei: focul fără vatră arde degeaba; focul ținut în vatră încălzește casa. Nu tot ce e oprit e oprit împotriva ta. Uneori frâul nu te înrobește — te învață să porți puterea fără s-o risipești.

Cine simte doar zidul și se revoltă rămâne prizonierul frustrării toată ziua. Cine vede și calul, și frâul, și mâna care le ține pe amândouă — acela e deja liber. Nu pentru că a scăpat de limită. Pentru că a încetat s-o mai trăiască drept dușman.

Nu sili poarta azi. Ce e temeinic va porni la vremea lui, și va porni întreg.