E o zi cu rezistență în ea. Împingi, și nu se mișcă. Vrei ceva, și ceva ți se pune de-a curmezișul — nu cu răutate, ci ca un zid vechi care pur și simplu e acolo.

Poate simți azi o oboseală ciudată. Nu de la trup. Mai degrabă senzația că te străduiești, și efortul nu-și găsește răsplata. Că lucrurile merg mai greu decât ar trebui. Nu e ghinion. E forma zilei.

Sus, Soarele — cel care vrea să înainteze, să lumineze, să crească — atinge un unghi aspru cu planeta cea veche și severă, străjerul limitelor, cel care spune „nu încă”. De aici zidul. De aici senzația că timpul și realitatea îți cer răbdare tocmai când tu ai vrea avânt.

Iar ziua poartă numărul doi — numărul răbdării, al așteptării, al lucrului care se coace în doi timpi, nu în unul. Nu întâmplător vine tocmai azi. Doi nu e slăbiciunea lui unu. E înțelepciunea de a ști că unele lucruri nu se nasc din forță, ci din stăruință. Așadar — nu te izbi de zid azi, iar și iar, până rămâi fără puteri. Zidul acesta nu e dușmanul tău. E o întrebare pusă altfel: chiar pe aici e drumul, sau doar pe aici voiam eu să fie?

Uneori zidul nu te oprește. Te întoarce spre poteca pe care n-o vedeai.