E o zi care începe pe tăcute. Fără vânt, fără semn mare pe cer. Și totuși, dacă stai o clipă în liniște, simți cum ceva se mișcă dedesubt — ca un izvor care caută drumul spre suprafață, prin straturi de pământ pe care nu le vezi.

Poate azi îți vine în minte un gând pe care îl credeai îngropat. O amintire. O nedumerire veche. Ceva ce părea uitat, și nu era — doar aștepta.

Nu te speria de el. Nu vine să te tulbure, ci să fie văzut.

Iată ce lucrează sub această zi. Luna, care acum scade după plinătatea trecută, coboară în zodia limpezimii reci, a privirii de sus — și acolo atinge planeta adâncurilor, cea care nu distruge nimic, ci doar scoate la lumină ce era ascuns. De aceea ziua are gust de adânc de fântână. Ce urcă azi în tine nu e o piedică. E un adevăr care și-a așteptat rândul.

Și ziua poartă numărul unu — sămânța, începutul, punctul dintâi. Ciudat, poate, pentru o zi în care privești înapoi. Dar tocmai asta e taina: uneori un început adevărat nu se naște din ce e nou, ci din ce, în sfârșit, e văzut. Sămânța nu vine din afară. Era deja în pământ.

Așadar — lasă să urce. Nu săpa după el cu unghiile, nici nu-l împinge la loc. Ce trebuie văzut azi se va arăta singur, dacă îi faci puțin loc. Iar când l-ai privit fără teamă, nu mai apasă. Devine temelie.