Sakura Japonia ca pelerinaj sub cireși

În fiecare an, undeva între sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie, ceva extraordinar se întâmplă în Japonia. Cireșii încep să înflorească.

Nu este o metaforă. Este un eveniment civilizațional. Tot poporul japonez, de la pescari și agricultori până la directorii corporațiilor din Tokyo, urmărește, cu o atenție pe care alte culturi o rezervă fenomenelor astronomice rare, frontul de înflorire — sakura zensen — care urcă, săptămână după săptămână, din insula sudică Kyushu spre nord, prin Honshu, până în Hokkaido. Vremea sakurei devine aproape buletin meteorologic. Familiile își rezervă luni înainte locurile sub anumiți cireși din anumite parcuri. Companiile organizează hanami (literal: „privirea florilor”) ca activitate de echipă. Iar, în mod fundamental, nu este vorba despre frumusețe. Este vorba despre trecere.

Floarea de cireș înflorește doar câteva zile pe an. După aceea, cade, oricât de glorios ar fi pomul. Japonezii nu se uită la cireș când este înflorit cum am face noi — admirând și mergând mai departe. Se uită la el știind că peste cinci zile florile vor cădea.

Japonia – Pământul sacru

Această conștiință nedespărțită — prezența care nu uită impermanența — este, în adâncimea ei, esența întregii culturi japoneze. Are un nume: mono no aware — duioșia trecerii lucrurilor. Și este, în filozofia copilului suveran pe care această ediție o explorează, una dintre cele mai pure forme de recunoaștere.

Toate civilizațiile au creat ritualuri prin care omul se reconectează cu sacrul. Dar foarte puține au făcut din actul de a privi — pur și simplu a privi, fără să faci nimic altceva — un act central al spiritualității lor. Japonia a făcut.

În tradițiile japoneze — Shintō, budism Zen, calea ceaiului, ikebana, gradinăritul ritual — există o presupunere fundamentală: prezența atentă în fața unui lucru anume îl transformă pe cel care privește mai mult decât orice acțiune ar putea-o face. Templele Kyoto sunt construite pentru a fi privite, nu pentru a fi explicate. Grădinile zen sunt aranjate ca să fie contemplate, nu interpretate. Iar cireșii înfloriți sunt acolo pentru a opri privirea — pentru câteva zile — atât de complet încât adultul care privește redevine, fără să-și dea seama, copilul care a venit pe lume.

Acest tip de spiritualitate este, cred, exact ce caută cititorul revistei noastre care simte că vrea să facă o călătorie spre el însuși. Nu o călătorie cu rugăciuni învățate, nu cu meditații formale, nu cu instrucțiuni complicate. O călătorie în care nu trebuie să faci nimic. Doar să privești cireșii. Și să te lași privit de ei.

Există copii japonezi de cinci ani care, la prima lor experiență de hanami, stau ore în șir sub un cireș fără să se plictisească. Există bunici de optzeci de ani care, la a optzecea lor primăvară, plâng sub același cireș. Iar între copil și bătrân, privirea este aceeași. Aceasta este, în profunzime, ce poate să-ți ofere Japonia în două săptămâni de aprilie — readucerea privirii la starea ei copilărească. Și prin acea privire, recunoașterea copilului-suveran pe care îl porți, încă, intact, sub straturile vieții adulte.

Tetsugaku no Michi — Drumul Filozofului. O potecă de doi kilometri de-a lungul unui canal, mărginită cu sute de cireși. A primit numele de la filozoful Nishida Kitaro (1870-1945), unul dintre cei mai importanți filosofi japonezi moderni, care obișnuia să o parcurgă zilnic, meditând. Mergi pe acest drum la răsărit, înainte ca turiștii să sosească. Sub cireșii înfloriți, ascultă apa. Asta este tot ce trebuie să faci.

Maruyama Kōen — parcul din centrul orașului, faimos pentru un cireș de o sută cincizeci de ani, shidare-zakura, ai cărui crăci cad ca o cascadă. Seara, copacul este luminat. Japonezii numesc această experiență yozakura — „cireșii de noapte” — o privire diferită, mai intimă, mai vrăjită.

Ginkaku-ji — Pavilionul de Argint și grădina sa zen. Aici, sub cireșii care înconjoară pavilionul, se află kogetsudai, o movilă de nisip de forma muntelui Fuji, construită pentru a reflecta lumina lunii. Stai în fața ei zece minute. Ceva în tine se așază.

Ryōan-ji — cea mai celebră grădină de pietre din lume. Cincisprezece pietre așezate pe nisip pieptănat. Niciodată, din niciun unghi, nu poți vedea toate cele cincisprezece simultan. Numai în meditație, când privirea s-a unificat cu obiectul, „vezi” toate pietrele. Ryōan-ji este un templu al copilului-suveran disimulat ca grădină.

Nara

Nara, vechea capitală dinaintea Kyoto-ului, este la o oră distanță. Aici trebuie mers pentru Tōdai-ji — templul cu Marele Buddha (15 metri de bronz, în cea mai mare clădire de lemn din lume) — și pentru căprioarele sacre din Parcul Nara. Sute de căprioare libere, considerate mesageri ai zeilor shintō, se plimbă printre vizitatori. Vin spre tine, dacă ai biscuiți, se înclină când le saluți. Pentru un călător care a primit ca lecție recunoașterea copilului suveran, întâlnirea cu o căprioară care te privește direct în ochi, fără frică și fără ostilitate, este o experiență care nu se uită.

Mount Kōya (Kōyasan)

Mount Kōya (Kōyasan) — pentru cei care vor să meargă mai adânc. Este muntele sacru al budismului Shingon, întemeiat de Kūkai în secolul al IX-lea. Te urci cu un tren funicular printre cireși. Pe vârf, se află Okunoin — cea mai mare necropolă a Japoniei, cu peste 200.000 de morminte și statui Jizō, sub cedri uriași. Poți să stai în shukubō — cazare în templu — și să participi la slujba de dimineață a călugărilor. Două nopți pe muntele Kōya schimbă ceva în om. Cine a fost, știe.

Practica Hanami

Există un mod corect de a face hanami. Nu este complicat. Dar este precis.

Mergi devreme. Cel mai bun moment pentru hanami este între ora 6 și ora 8 dimineața. Locurile sunt aproape goale. Lumina este aurie. Aerul este rece. Cireșii încep abia să se trezească.

Ia cu tine doar ceva mic. Un ceai într-un termos, un onigiri (bila de orez), o pătură subțire. Hanami nu este picnic în sensul european. Este așezare în prezența pomului.

Așază-te sub un cireș. Alege un copac. Stai sub el. Nu mergi de la unul la altul. Nu fotografiezi compulsiv. Stai cu acel pom.

Privește. Nu privi cum sunt florile. Privește, pur și simplu. Lasă privirea să fie privire, fără să devină gând. Așa cum a privit copilul care erai la cinci ani primul fluture. Așa. Dacă vine o pală de vânt și petale cad — și se va întâmpla — fii acolo când cad. Acesta este momentul cel mai pur de hanami. Petalele care cad sunt, simultan, frumusețe și pierdere. Iar prezența care le observă fără să le fixeze sau să le împingă — aceea este copilul-suveran.

Stai cel puțin o oră. Hanami nu se face în zece minute. Cireșul cere timp, ca toate ființele lente.

Pleacă fără să închizi experiența cu o concluzie. Nu îți spune ție „ce frumos a fost”. Doar pleacă. Ceea ce s-a așezat în tine se va lucra singur în zilele care urmează.

Când — perioada de sakura variază de la an la an în funcție de iarnă. Pentru Kyoto și regiunea Kansai, cel mai sigur interval este între 25 martie și 10 aprilie. Mai la sud (Kyushu), începe mai devreme. Mai la nord (Hokkaido), abia în mai.

Cât — un pelerinaj real cere minimum 10 zile, ideal 14. Mai puțin de atât, te grăbești și pierzi exact ce vii să găsești.

Itinerar propus pentru 12 zile:

• Zilele 1-2: Tokyo (aclimatizare, vizita la Meiji Jingu și Yasukuni)
• Zilele 3-7: Kyoto (cu o excursie de o zi la Nara)
• Zilele 8-9: Mount Kōya (cu cazare în shukubō)
• Zilele 10-11: Osaka (orașul mai accesibil, ca tranziție către realitatea cotidiană)
• Ziua 12: întoarcerea

Buget orientativ — Pentru un pelerinaj de 12 zile cu cazare medie-bună, mese, transport intern (JR Pass) și vizite, bugetul este între 3500 și 5000 euro per persoană, fără biletul de avion.