Sunt weekenduri care se poartă ca o conversație bună: încep gălăgios și vesel, și se sfârșesc în șoaptă, pe canapea, cu o pătură și tăcerea aceea caldă în care nu mai trebuie să spui nimic.
Așa e croit acesta.
Sâmbătă ești încă în toane de vorbă. Mintea zburdă, limba e ascuțită în sensul bun, și — ca și cum universul ar fi vrut să te ajute — planeta cuvântului trece azi în semnul inimii. Ceea ce înseamnă că vorbești nu doar mult, ci și cald: cu curaj, cu haz, din suflet. E ziua perfectă pentru convorbirea aceea pe care-o tot amâni, pentru gluma care topește o răceală, pentru complimentul spus fără sfială. Glasul tău are azi și inimă, nu doar minte. Folosește-l.
Duminică, ceva se domolește. Luna părăsește aerul iute și coboară în ape, în semnul cuibului — și, odată cu ea, cheful de vorbă se preface în dor de casă. Nu casa ca adresă, ci casa ca simțire: oamenii lângă care nu trebuie să te explici, mâncarea gătită acasă, colțul tău de pernă. Ceva în tine cere retragere, tandrețe, ocrotire. Nu e lene de duminică (deși și puțin din aceea, și e binemeritată). E inima care, după ce a vorbit destul, vrea acum să simtă.
Și e o înțelepciune ascunsă în ordinea asta. Întâi ne spunem lucrurile — sâmbătă, cu glas cald. Apoi le lăsăm să se așeze în tăcere — duminică, în cuib. Cuvântul deschide; îmbrățișarea încheie. Cine trece prin amândouă, la capătul weekendului, se simte și spus, și ținut.
Nu grăbi azi trecerea de la vorbă la tăcere. Sâmbătă, spune cu inimă. Duminică, lasă-te ținut. Amândouă hrănesc — dar altfel.

