Astăzi, alchimizarea prin foc trece, blând, prin tine.
Nu-l teme. Nu vine să ia ce ești. Vine să ardă ce nu mai ești — și e o deosebire pe care doar cine a trecut printr-o asemenea zi o cunoaște cu adevărat. Simți, poate, o greutate care cere să plece. Un fel vechi de a fi care nu ți se mai potrivește. O poveste despre tine pe care ai purtat-o mult, adevărată cândva, dar nu și acum. Ceva în tine s-a copt până la capăt și e gata să cadă, cum cade fructul copt fără să fie smuls, fiindcă i-a venit vremea.
Luna se desprinde azi de Saturn, străjerul care ține și apasă — te ușurezi de o greutate veche, de o structură care te strângea. Și, cum se apropie de sfârșitul drumului ei lunar, intră în faza în care nu se mai adună nimic, ci se lasă: se curăță, se golește, se pregătește. Nu e o zi de câștigat. E una de lepădat. De pus jos ce ai cărat destul.
Iar sus, tăcut, Soarele — inima, focul cel viu al verii — își întinde o rază de armonie spre același Saturn. Și aici stă toată siguranța zilei: focul nu arde singur, nesăbuit. Arde ținut. Străjerul, care adineauri era greutatea de care te desprindeai, devine acum malul care ține văpaia să nu se reverse. Așa lucrează universul azi — nu-ți dă foc fără vatră, nu-ți cere să te lepezi fără temelie sub picioare. Poți lăsa să ardă ce trebuie ars tocmai fiindcă, dedesubt, ceva te ține în siguranță. E ardere, dar așezată. Adevăr, dar sprijinit.
Și mai e ceva, mai adânc. O rană veche — despre siguranță, despre a fi destul, despre ce te-a clătinat cândva — își întoarce azi fața spre tine. Nu ca să te doară din nou, ci ca focul acesta blând să treacă și peste ea. Ce nu e privit nu poate fi ars. Ce e adus la lumină poate, în sfârșit, să se preschimbe.
Aici e taina zilei,
spusă fără judecată, fără teamă: focul nu e pedeapsă, iar arderea nu e pierdere. În firea lucrurilor, nimic nu se face nou fără să treacă printr-o topire. Sămânța se desface ca să răsară. Metalul se topește ca să se curețe. Omul lasă în urmă ce a fost, ca să încapă ce devine. Cine se agață de vechi, temându-se de foc, poartă cu el greutăți moarte care-i sting lumina puțin câte puțin. Cine îngăduie focului să treacă — cine privește adevărul și lasă să ardă ce nu mai e viu în el — acela nu pierde nimic din ce era cu adevărat al lui. Aurul nu arde. Numai zgura arde. Iar ce rămâne, după, e mai curat, mai ușor, mai al lui decât a fost vreodată.
Nu-ți apăra azi personalitatea și ego-ul. Lasă să ardă ce nu mai ești. Ce e cu adevărat al tău trece prin flacără neatins — și iese mai luminos.
