E o zi în care contururile se pierd. Nu brusc, nu neliniștitor — ci așa cum se înmoaie malul unui râu spre seară, când apa și pământul nu mai știu bine unde se termină unul și începe celălalt. Ceva în tine cere azi mai puțină margine. Mai puțină apărare. Mai puțin „eu, aici, și restul, dincolo”.
Lasă-te puțin dus.
Luna a părăsit azi înălțimile aerului limpede și a coborât în ape — în semnul cel mai adânc și mai fără hotare, acolo unde simțirea nu mai desparte, ci cuprinde. Și odată cu ea, ceva în tine se înmoaie. Poate simți o duioșie fără motiv, o lacrimă aproape de suprafață, o milă caldă pentru cineva, pentru tine, pentru lume. Nu e slăbiciune. E granița care se face poroasă, ca omul, obosit de-atâta ținut totul strâns, să poată în sfârșit lăsa apa să-l străbată.
Iar sus, în semnul migalei, Venus — planeta iubirii — nu se lasă cu totul purtată de ceață. Ea ține un fir de pământ în mână: grija concretă, gestul mic și adevărat, tandrețea care nu doar plutește, ci și face. E darul echilibrului de azi — să te lași dus de ape, dar fără să pierzi malul cu totul; să simți larg, dar să și mângâi cu mâna, aici, pe cineva anume.
Aici e taina zilei, blândă și adâncă:
nu toată puterea stă în a ține contururile ferme. Uneori, cea mai mare putere e să le lași să se înmoaie. Cine ține totul strâns, mereu apărat, mereu delimitat, se crede tare — și nu bagă de seamă că apa care nu curge stă și se-mputrezește. Cine își îngăduie, din când în când, să se contopească — cu o muzică, cu o rugăciune, cu durerea altuia, cu frumusețea care-l trece dincolo de sine — acela nu se pierde. Se limpezește. Fiindcă abia când malul se înmoaie, apa cea veche, stătută, poate pleca, și una proaspătă poate veni.
Frecvența zilei e 3 — glasul. Dar azi nu glasul care vorbește, ci cel care curge fără cuvinte: lacrima, cântecul, mila, tăcerea plină. E ultima zi a unei luni întregi — și, cum apele se adună spre un prag ce se apropie, ceva în tine se pregătește, sub suprafață, pentru ce vine. Nu grăbi. Doar lasă-te înmuiat.
Nu-ți ține azi toate malurile ferme. Îngăduie-le să se înmoaie. Ce se contopește, o clipă, cu ceva mai mare decât el, se întoarce mai limpede în sine.
