Sunt lucruri care dispar când le privești drept. O stea slab luminată, pe cerul nopții, pe care o vezi limpede doar când nu te uiți la ea — și care se stinge în clipa în care îți întorci privirea spre ea, s-o prinzi. Ai încercat vreodată? O cauți și nu mai e. Privești în altă parte, și iat-o iarăși, licărind la marginea vederii.

Așa e și azi cu ceea ce vrei să înțelegi.

Se simte încă de dimineață: o idee care fâlfâie pe undeva, o intuiție, un răspuns care pare aproape — dar de câte ori întinzi mintea spre el, cu putere, hotărât să-l prinzi, se retrage. Nu fiindcă nu e acolo. Ci fiindcă felul în care îl cauți îl alungă. Există o încordare a minții care crede că adevărul se ia cu forța, că, dacă strângi mai tare din ochi și te concentrezi mai aprig, vei vedea mai bine. Și totuși unele lucruri se arată numai privirii libere, nefixate, care nu se agață.

Astăzi ceva se deschide în tine spre neobișnuit.

O cale de a gândi pe care n-o cunoști încă, o soluție care nu seamănă cu niciuna din cele vechi, o inspirație care nu vine pe drumul bătut. Dar ea sosește pieziș — ca lumina prinsă cu coada ochiului, ca o întâlnire întâmplătoare care se dovedește a nu fi întâmplare. Nu o poți sili. Vine tocmai când încetezi să te mai ții strâns de felul vechi în care ai crezut că trebuie rezolvat totul. Cine se crispează, căutând frontal, alungă exact ce caută. Cine se destinde — cine lasă privirea liberă și îngăduie ideii să vină din lateral, netrasă de nimeni — acela vede, deodată, ce nu putea vedea uitându-se drept.

Iar ziua poartă numărul vântului, al deschiderii. Vântul nu poate fi prins în pumn. Îl simți doar când deschizi palma. Așa e și cu ce se naște azi în tine: nu se ține, se primește.