Limite și cum rămânem întregi – Essentia Momentum
Există un moment fin, aproape invizibil, în orice relație: clipa în care simțim că ceva din noi se retrage. O mică strângere în stomac, o încordare în umeri, o dificultate de a mai respira lin. Corpul știe înaintea noastră când depășim ceea ce putem duce.
De aici încep limitele.
Nu ca reguli rigide, nu ca declarații dramatice, ci ca o formă de grijă față de propriul interior. Limitele sunt felul în care ne protejăm spațiul vital, acel loc în care trăirile se așază, gândurile se limpezesc și ființa își găsește centrul.
Limitele și felul în care învățăm să rămânem întregi
De ce sunt atât de greu de pus? Pentru că între a onora adevărul nostru și a păstra o legătură, aproape întotdeauna alegem legătura. Suntem ființe relaționale iar nevoia de apartenență cântărește greu. Unii nu pun limite ca să nu piardă pe cineva. Alții ca să evite conflictul. Alții pentru că, ani la rând, nimeni nu le-a arătat că și ei contează.
Și totuși, în absența limitelor, relația cu celălalt rămâne, dar relația cu sine se rupe.
Limitele nu sunt o ușă închisă, ci o lumină aprinsă
Într-o perspectivă holistică, limitele nu sunt bariere, ci clarificări. Ele nu taie, nu resping, nu izolează, ele doar spun: “Asta e distanța la care pot rămâne prezent.” Uneori, limitele sunt o pauză. Alteori, un pas în spate. Alteori, un „atât pot acum”.
Și asta e minunat, pentru că oamenii pot rămâne aproape doar dacă nu ne pierdem pe noi în proces.
Sărbătorile.
Când așteptările devin mai zgomotoase decât inimile noastre
În perioada sărbătorilor, familia, tradițiile, ritmurile diferite și dorințele tuturor se amestecă într-o energie intensă. Este perioada în care cei mai mulți dintre noi simt presiunea de a fi disponibili, prezenți, implicați. Dar, uneori corpul e obosit, mintea e plină, iar inima are nevoie de liniște sau de distanță.
A pune o limită înseamnă, pur și simplu, să ajustezi ritmul ca să nu te risipești. “Vin, dar nu pot sta mult.” “Anul acesta am nevoie de mai simplu.” “Am nevoie de spațiu între întâlniri, altfel nu mă pot bucura de ele.”
Nu e lipsă de iubire, ci felul în care iubirea devine sustenabilă.
Trăim într-o lume care ne cere să fim mereu „în afară”: conectați, adaptați, disponibili, expliciți. Dar calitatea limitelor noastre depinde de calitatea spațiului în care ne întoarcem atunci când rămânem singuri cu noi. Când spațiul interior e aglomerat, limitele devin dure. Când e fragil, limitele devin prea moi. Când e respirabil, limitele devin firești.
Așa că, înainte să spui ceva cuiva, întreabă-te cu o blândețe reală:
- Cum mă simt în corp?
- Ce parte din mine are nevoie de protecție acum?
- Ce pot duce fără să mă pierd pe mine?
Limita începe cu această sinceritate intimă.
A pune o limită nu spune: “Nu te vreau, ci mai degrabă spune: “Vreau să pot rămâne cu tine fără să mă abandonez.”
A pune o limită nu închide relația, uneori o salvează. A pune o limită nu înseamnă să iubești mai puțin. Uneori înseamnă să iubești mai bine și pe ceilalți, și pe tine.
În esența lor, limitele sunt un gest de maturitate sufletească: un mod de a te așeza în propria viață cu respect, cu claritate și cu o blândețe care nu cere permisiune. Acolo unde există limite sănătoase, există și conexiune autentică.
Pentru că relațiile nu înfloresc în sacrificiu, ci în adevăr.
essentia momentum #12
Pentru că relațiile nu înfloresc în sacrificiu, ci în adevăr.
alexandra șchianu
AUTOR ARTICOL
ALEXANDRA ȘCHIANU
În prezența ei, nu simți că intri într-un cabinet de terapie, ci într-o cameră a sufletului tău pe care nu ai mai deschis-o de mult. O cameră în care aerul este cald, tăcut, limpede — și, într-un fel greu de explicat, sigur. Psihoterapeut prin formare, dar mai ales arhitect al interiorului uman, Alexandra nu lucrează cu simptome, ci cu structuri. Nu pune diagnostice, ci aprinde lumini. Nu „repară” oamenii, pentru că nu îi vede rupți — ci îi ajută să-și amintească de spațiile din ei care au rămas intacte. Lucrează cu omul așa cum ai lucra cu o construcție sacră: cu blândețe, dar și cu claritate; cu respect, dar și cu adevăr. Cei care trec prin spațiul ei spun că se simt pentru prima dată așezați în ei înșiși. Ca și cum cineva ar fi atins fundația ființei lor și ar fi spus: „Aici ești în siguranță. Aici poți începe.”
Astfel, Alexandra Șchianu nu scrie doar despre limite, relații sau vindecare. Ea trăiește și transmite o formă de prezență care transformă: o prezență în care omul își redescoperă arhitectura sufletului și își amintește că, dincolo de rănile sale, există un templu care nu a fost niciodată dărâmat.
PSIHOTERAPEUT
TotUna nu este doar o revistă. Este un spațiu de co-creație.
Trimite articolul tău!
Dacă simți chemarea de a scrie, de a împărtăși sau de a contribui cu vocea ta, noi suntem aici.
