După golul de ieri, azi vine respirația. Aerul intră din nou, încet, umplând spațiul care a stat deschis — și odată cu el, ceva începe. Un ciclu nou se naște azi, în tăcere, așa cum se nasc toate începuturile adevărate: nevăzut încă, dar deja viu.

Numai că începutul acesta nu vine de unde îl aștepți.

Simțit încă de dimineață: vrei să pornești ceva nou — și, în loc de elan înainte, te prinde o chemare înapoi. O amintire care revine fără s-o fi chemat. Un gând vechi care cere să fie gândit încă o dată, altfel. O poveste pe care o credeai încheiată și care se întoarce, nu ca să te țină pe loc, ci purtând un înțeles pe care atunci nu aveai ochi să-l vezi. Și te încearcă o nedumerire blândă: de ce, tocmai azi, când totul în mine vrea înainte, sunt tras înapoi?

Pentru că nu ești tras înapoi. Ești chemat acasă.

Există în om o așteptare adâncă, aproape nevăzută: că noul trebuie să vină din față, din necunoscut, dintr-un salt peste ce a fost. Dar unele începuturi — cele care durează — nu se fac sărind. Se fac întorcându-te la ce ai trăit și luând de acolo, cu mâna limpede de acum, ce ai lăsat neînțeles atunci. Fraza pe care n-ai putut-o termina. Întrebarea pe care ai pus-o prea devreme și ai părăsit-o prea repede. Azi ele se deschid singure, ca ferestrele unei case în care te întorci după multă vreme — și descoperi că răspunsul stătea acolo, în scrisul tău vechi, așteptând să crești până la el.

Iar ziua poartă un număr rar, întreg, nefrânt: pragul cu două coloane. O coloană e ce ai trăit. Cealaltă, ce începe azi. Iar trecerea nu e nici înainte, nici înapoi — e prin. Cine se zbate să fugă de trecut zidește pe nisip și o ia mereu de la capăt. Cine se întoarce, ia piatra veche și o așază în temelia nouă — acela zidește o singură dată. Și zidește pentru a dura.

Nu fugi de ce se întoarce azi. S-a întors ca să fie temelie.