Există un loc între două respirații. Aerul a ieșit tot, până la capăt — și, o clipă, nimic. Nici expirație, nici inspirație. Doar golul acela suspendat, în care trupul așteaptă, fără grabă, respirația care încă nu a venit.

Acolo ești azi.

Poate ai simțit-o de dimineață: o senzație ciudată de sfârșit fără început. Ceva s-a încheiat în tine — o etapă, o poveste, un fel de a fi — dar ce urmează nu s-a arătat încă. Și în locul acela gol te prinde neliniștea: mâinile caută ceva de făcut, mintea caută ceva de hotărât, o pornire bruscă îți șoptește că trebuie să schimbi ceva, acum, orice, numai să nu mai stai în nimicul acesta. Nu e vina ta. Golul e greu de purtat. Omul umple tăcerile, umple pauzele, umple spațiile albe — fiindcă golul îi seamănă prea mult cu pierderea.

Dar nu tot golul e pierdere. Unele goluri sunt pregătire.

Privirea ta se întoarce azi înăuntru și înapoi — spre lucruri lăsate la jumătate, spre gânduri vechi care revin cerând să fie văzute încă o dată, altfel. Nu le alunga. Nu e regres. E felul în care ceva din tine adună, în tăcere, tot ce-i trebuie pentru începutul care vine. Sămânța nu se grăbește sub pământ. Stă în întunericul ei deplin — și tocmai întunericul acela deplin e semnul că zorii sunt aproape.

Iar aici e trecerea zilei, cea care eliberează: neliniștea care vrea să umple golul nu e dușmanul tău — e doar frica de nimicul rodnic. Cine o ascultă orbește umple golul cu primul lucru la îndemână și pierde începutul adevărat, care avea nevoie de tot spațiul acela ca să încapă. Cine o vede — cine își spune „e doar teama de gol, nu o chemare” — acela poate rămâne în pauza dintre respirații fără să se piardă în ea. Și descoperă ceva ce puțini descoperă: golul nu era absență. Era locul pregătit.

Nu umple golul azi. Ce vine mâine are nevoie de tot spațiul lui.