Home » Revista TotUna » Glasul Sinelui – Ianuarie

Glasul Sinelui

TOTUNA #13

Ianuarie

de Alexandra Șchianu

Acesta este spațiul în care nu căutăm să devenim altceva, ci să ne auzim mai clar pe noi înșine. Este o invitație la încetinire, la ascultare și la întoarcere într-un loc interior care nu cere explicații, ci prezență. Într-o lume care ne învață să reacționăm rapid, să ne optimizăm constant și să ne grăbim spre soluții, această secțiune vine ca un gest de oprire conștientă. Aici nu vorbim despre „a face”, ci despre a rămâne.

Nu despre performanță emoțională, ci despre fidelitate față de sine. Nu despre rețete sau direcții, ci despre relația tăcută cu propriul interior.

Textele din Glasul Sinelui nu își propun să explice viața, ci să o lase să se așeze. Ele ating acele momente în care nu suntem „bine” într-un mod vizibil, dar suntem suficient de prezenți încât să nu ne abandonăm. Momentele în care oboseala, sensibilitatea, retragerea sau lipsa de claritate nu sunt probleme de rezolvat, ci mesaje de ascultat.

Această secțiune lunară este o formă de însoțire. Un spațiu sigur în care vocea interioară poate fi recunoscută fără grabă, fără judecată și fără presiunea de a ajunge undeva. Pentru că uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să ne întoarcem la noi exact așa cum suntem.

Ianuarie nu vine cu aceeași energie cu care se încheie anul. Nu are strălucirea sărbătorilor și nici entuziasmul începuturilor forțate. Vine mai degrabă ca o zonă de tranziție, un spațiu de trecere între ce a fost și ce urmează, în care ritmul încetinește firesc, iar interiorul cere mai multă atenție.

Pentru mulți oameni, această perioadă aduce o oboseală greu de explicat. Nu este doar fizică, ci emoțională și psihică.

După interacțiuni intense, după așteptări, după efortul de a fi prezenți pentru ceilalți, ceva din noi are nevoie să se strângă înapoi, să se adune la loc, să fie lăsat în pace. Am simțit și eu asta în ultima vreme: o nevoie de mai mult spațiu interior, de mai puțină presiune, de a nu mă grăbi să „fiu bine”.

Relația cu sine devine atunci centrul de sprijin. Nu ca un concept sau un exercițiu,

Nu ca un concept sau un exercițiu, ci ca un spațiu interior în care ne putem așeza fără să fim judecați. Este felul în care ne vorbim când nu știm exact ce simțim. Este tonul cu care ne întâmpinăm zilele mai grele. Este capacitatea de a rămâne cu noi înșine chiar și atunci când nu avem răspunsuri.

Există momente în care nu suntem bine într-un mod spectaculos, ci într-un mod tăcut: mai iritabili, mai sensibili, mai retrași, cu mai puțină energie pentru lume. În aceste momente, tentația este să ne împingem de la spate, să ne spunem că ar trebui să fim mai puternici, mai recunoscători, mai eficienți. Dar corpul și psihicul nu funcționează prin comandă, ele funcționează prin ascultare.

Corpul are propriul limbaj. Îl folosește atunci când ceva este prea mult sau prea repede. Prin tensiune, prin oboseală, prin lipsa de chef, prin nevoia de liniște. Am învățat, în timp, că atunci când ignor aceste semnale, mă îndepărtez de mine. Când le ascult, chiar dacă nu înțeleg totul pe loc, apare o formă de așezare.

Relația cu sine înseamnă, uneori, să nu faci nimic altceva decât să rămâi. Să nu te grăbești să schimbi starea. Să nu o corectezi. Să nu o explici. Să îi permiți să existe. Această formă de prezență, deși pare simplă, este una dintre cele mai profunde forme de maturitate emoțională.

A fi de partea ta nu înseamnă optimism forțat sau soluții rapide. Înseamnă fidelitate. Înseamnă să nu te părăsești tocmai atunci când ești mai vulnerabil. Înseamnă să îți oferi aceeași blândețe pe care o oferi unui om drag care trece printr-o perioadă dificilă.

Alexandra Șchianu

PsihoTerapeut

Alexandra Schianu scrie dintr-un loc rar: acela în care experiența interioară nu este transformată în discurs, ci lăsată să se exprime cu onestitate și măsură. Vocea ei nu caută să convingă și nu oferă soluții rapide. Ea rămâne. Observă. Ascultă. Și traduce în cuvinte acele stări pe care mulți le trăiesc, dar puțini le pot numi fără a le forța.

Textele Alexandrei sunt construite dintr-o atenție fină la ritmul interior, la limbajul corpului și la nuanțele emoționale care apar atunci când ne permitem să fim mai aproape de noi înșine. Scrisul ei nu este despre „a fi mai bun”, ci despre a fi mai adevărat. Despre a nu te părăsi în momentele de fragilitate. Despre maturitatea de a nu grăbi vindecarea.

În Glasul Sinelui, Alexandra va fi o prezență lunară constantă — o voce care nu ridică tonul, dar care se face auzită exact acolo unde este nevoie. Un spațiu de întoarcere, de așezare și de recunoaștere a acelei părți din noi care știe deja drumul, chiar și atunci când mintea nu îl vede încă.