Perspective asupra vieții omului
Există un moment fin, aproape invizibil, în orice relație: clipa în care simțim că ceva din noi se retrage. O mică strângere în stomac, o încordare în umeri, o dificultate de a mai respira lin. Corpul știe înaintea noastră când depășim ceea ce putem duce.
De aici încep limitele.
Nu ca reguli rigide, nu ca declarații dramatice, ci ca o formă de grijă față de propriul interior. Limitele sunt felul în care ne protejăm spațiul vital, acel loc în care trăirile se așază, gândurile se limpezesc și ființa își găsește centrul.
De ce sunt atât de greu de pus?
Pentru că între a onora adevărul nostru și a păstra o legătură, aproape întotdeauna alegem legătura. Suntem ființe relaționale iar nevoia de apartenență cântărește greu.
Unii nu pun limite ca să nu piardă pe cineva.
Alții ca să evite conflictul.
Alții pentru că, ani la rând, nimeni nu le-a arătat că și ei contează.
Și totuși, în absența limitelor, relația cu celălalt rămâne, dar relația cu sine se rupe.
Limitele nu sunt o ușă închisă, ci o lumină aprinsă
Într-o perspectivă holistică, limitele nu sunt bariere, ci clarificări.
Ele nu taie, nu resping, nu izolează, ele doar spun: “Asta e distanța la care pot rămâne prezent.”
Uneori, limitele sunt o pauză.
Alteori, un pas în spate.
Alteori, un „atât pot acum”.
Și asta e minunat, pentru că oamenii pot rămâne aproape doar dacă nu ne pierdem pe noi în proces.
În perioada sărbătorilor, familia, tradițiile, ritmurile diferite și dorințele tuturor se amestecă într-o energie intensă. Este perioada în care cei mai mulți dintre noi simt presiunea de a fi disponibili, prezenți, implicați.
Dar, uneori corpul e obosit, mintea e plină, iar inima are nevoie de liniște sau de distanță.
A pune o limită înseamnă, pur și simplu, să ajustezi ritmul ca să nu te risipești.
“Vin, dar nu pot sta mult.”
“Anul acesta am nevoie de mai simplu.”
“Am nevoie de spațiu între întâlniri, altfel nu mă pot bucura de ele.”
Nu e lipsă de iubire, ci felul în care iubirea devine sustenabilă.
Trăim într-o lume care ne cere să fim mereu „în afară”: conectați, adaptați, disponibili, expliciți. Dar calitatea limitelor noastre depinde de calitatea spațiului în care ne întoarcem atunci când rămânem singuri cu noi.
Când spațiul interior e aglomerat, limitele devin dure.
Când e fragil, limitele devin prea moi.
Când e respirabil, limitele devin firești.
Așa că, înainte să spui ceva cuiva, întreabă-te cu o blândețe reală:
Limita începe cu această sinceritate intimă.
Alexandra Șchianu este unul dintre acești oameni rari care nu doar ascultă povești, ci deschid în tăcere drumurile uitate ale inimii. Psihoterapeut prin formare, dar mai ales călăuză prin ființă, ea nu repară fisuri, ci creează spații în care viața își amintește de sine.
În cabinetul ei, terapia nu este o metodă, ci un pelerinaj: o întoarcere spre emoțiile pe care le-am ascuns sub pietre grele, spre fragmentele de lumină și umbră pe care le-am lăsat uitate. Acolo, rușinea se poate transforma în înțelegere, frica în apropiere, vinovăția în iertare. Alexandra are darul de a sta lângă om așa cum ai sta lângă un copil speriat: fără grabă, fără judecată, doar cu o blândețe care știe să îmbrățișeze.
Cei care au pășit pe calea deschisă de ea vorbesc despre ancoră, despre siguranță, despre acea respirație în care descoperi că nu ești singur.
Astfel, Alexandra Șchianu nu ne vorbește doar despre vindecare. Ea o face vizibilă.
Și ne reamintește că umbrele nu sunt capătul drumului, ci poarta prin care iubirea poate fi recunoscută din nou.
Trimite-ne propunerea ta și participă activ la dezvoltarea conștiinței de sine
