În Kabbalah, aceeași forță se numește Shekhinah, prezența feminină a Divinului, cea care nu a părăsit niciodată lumea, ci locuiește în interiorul ei, în tot ceea ce este viu, în tot ceea ce simte. Shekhinah este Sofia rămasă printre noi, lumina coborâtă în materie, partea din Dumnezeu care nu cere să fie înțeleasă, ci recunoscută. Ea este energia care vindecă, cea care adună ceea ce este risipit, cea care restabilește unitatea după fragmentare. De aceea, fiecare act de vindecare profundă este, în esență, o reîntoarcere la Shekhinah, o regăsire a Femininului interior care știa întotdeauna drumul spre origine.

Gnosticismul o vede pe Sophia drept arhitectul lumii, „Eonul căzut” nu din greșeală, ci din iubire: o scânteie divină care a coborât în densitate pentru a da forme vizibile unei realități invizibile. Căderea ei nu este un mit al greșelii, ci unul al participării. Lumea a luat naștere pentru că Femininul a coborât suficient de jos încât infinitul să devină atingere, iar eternul să poată fi simțit.

Creștinismul, cu limbajul lui discret și poetic, o ascunde în figura Mariei, în pântecele ei care devine templu, în blândețea care face posibilă întruparea Logosului. Fără Feminin, divinitatea nu ar fi avut unde să coboare. În Maria, lumea recunoaște pentru prima dată că Femininul nu este doar un canal al nașterii, ci un portal al misterului, un pod între cer și pământ. Maria nu este doar mama lui Hristos, ci simbolul cosmic al Femininului Sacru care permite energiilor celeste să se materializeze.